Skip to content

„Mi-a plăcut despre mine să spun că sunt un om absolut liber… din toate punctele de vedere, că pot să mă exprim, să mă manifest, să exist într-un spațiu fără limite, îngrădiri sau constrângeri. Am muncit mult cu mine pentru a-mi câștiga cât mai multe «grade de libertate» pe care le simțeam ca pe niște trepte spre desăvârșire. M-am educat și perfecționat în libertatea mea pentru a-mi fi suficient, am împăcat cele două componente ale ființării mele, feminin și masculin într-o iubire androgină pe care am purtat-o în lume ca pe o iubire valabilă oriunde și pentru oricine. Mi-am disciplinat trupul și mintea, am meditat și m-am rugat ca un om liber fără a deveni habotnic, mi-am cumințit emoțiile, am crescut, m-am maturizat…

Sunt din ce în ce mai liber și mă simt din ce în ce mai singur…

Acum îmi dau seama că libertatea a creat în jurul meu un spațiu existential în care percep o oarecere lipsă. E ca și cum aș avea în brațe un buchet uriaș de flori pe care nu am cui să-l ofer. Ca și cum aș avea în minte o mulțime de cuvinte și pe nimeni în jur căruia să i le rostesc, ca și cum preaplinul inimii mele se revarsă și nu atinge pe nimeni. Toate darurile mele nu mi le oglindește nimeni și parcă nici nu ar exista. În libertatea mea mi-am tapetat tot spațiul cu oglinzi în care mă văd doar eu și un sentiment de neplăcută sațietate mă cuprinde când mă privesc. Încerc un sentiment de inutilitate perpetuă. E ca și cum aș călători cu un tren în care sunt sigurul călător, un tren care nu se oprește niciodată și care are ferestrele prea înalte să pot privi în afară, un tren în care pot să fac orice dar în care nu-mi vine să fac nimic, căruia nu-i cunosc destinația și nici ce mă așteaptă la capăt. Si cel mai frustrant mi se pare faptul că eu am ales acest tren și acum aș vrea să cobor și nu pot. Da, vreau să cobor…!!! Am nevoie de cineva care să oprescă trenul și să mă ajute să cobor, oriunde ar fi, numai să-mi întindă mâna să cobor. Am devenit furios pe mine, nemulțumit de mine, punitiv cu mine pentru că în acest spațiu plin de libertate a apărut un conflict existențial între ceea ce am dorit și ceea ce simt. Cum pot rezolva acest conflict…?“

Presimt că vom avea un parcurs terapeutic de lungă durată pentru că va trebui să străbatem „ere sufletești“ îndepărtate pornind tocmai de la dorul de libertatea dintâi: libertatea de a alege să venim în această lume. Un conflict existențial actual poate avea la bază și o disonanță cognitivă între ceea ce am ales să experimentăm în această lume și ce facem de fapt… Libertatea este un concept care întruchipează – conform definiției din DEX – posibili­tatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii din ce în ce mai profunde a legilor de dez­voltare a naturii și societății, posibilitatea de acțiune după propria voință sau dorință. Deci libertatea înseamnă cunoaștere, voință, acțiune…

Libertatea poate fi un scop în sine sau un mod de a trăi? Libertatea poate însemna și eliberare? Există un dezacord între libertatea de gândire și libertatea de simțire?

Cum poate fi înțeleasă libertatea din punctul de vedere al Unimii din care facem parte cu toții?

Toate aceste întrebări au primit răspunsuri lămuritoare păna la urmă. Persoana din fața mea era expertă în filosofia libertății. După o muncă asiduă însă, care părea că folosise aceleași instrumente binecunoscute de introspecție, conflictul era la locul lui, trenul mergea mai departe fără oprire și dorința de a coborî era mai vie ca oricând. Destule semne ne-arătau că nu eram pe drumul bun. Munca noastră de echipă aducea după fiecare întâlnire mici satisfacții, iar pe la mijlocul terapiei l-am întrebat:

— Cum te simți acum, știind că am parcurs deja o jumătate din timpul propus pentru terapie?

℗PUBLICITATE



— Conflictul există încă, trenul merge mai departe, dar faptul că mai avem o jumătate de drum de parcurs mă face să mă simt mai puțin frustrat… e ca și cum ferestrele au coborît mai jos, pot să privesc înafară și uneori îmi place ce văd, glasul tău îmi atrage atenția spre lucruri interesante, glasul meu are un alt ecou….

Acela a fost momentul meu de insight, atunci mi-am dat seama de nevoia din spatele autosuficienței atât de mult exersate, atunci am știut ce ar putea opri trenul: o relație!!!

O relație de iubire autentică, împărtășită de ambii parteneri are puteri de vindecare și de creștere în acelaș timp

Relațiile au în primul rînd un rol de formare și pregătire pentru viață. Primele relații și cele mai importante le avem cu părinții noștri, îngrijitorii noștri. De multe ori în procesul de crestere și dezvoltare aceste relații, din anumite motive nu răspund nevoilor noastre. Răni adînci rămîn ascunse în cutele sufletelor noastre. Ajunși la maturitate simțim durerea, ne dorim vindecarea… Ne străduim să fim mai buni, mai înțelepți, ne întoarcem în copilărie și facem daruri simbolice copilului care am fost sperând în salvarea lui de la tristețe și neputință, disciplinăm adolescentul și responsabilizăm adultul dar… trenul merge mai departe… Rănile sunt atât de adânci și durerea atât de mare încât nu putem face față singuri unui profund proces de vindecare. Avem nevoie de o oglindă vie care să ne surprindă în lumina ei și să ne încredințeze că suntem, să ne valideze prezența sub toate aspectele, să empatizeze cu stările noastre, să ne dăruiască înțelegere, susținere, iubire. Preaplinul nostru să fie primit și recunoscut, bucuria noastră împărtășită. O relație de iubire are puteri miraculoase. O relație de iubire autentică, împărtășită de ambii parteneri are puteri de vindecare și de creștere în acelaș timp. Ne poate da energia cu care răzbim în viață, curajul de a experimenta viața și împlinirea.

Nu a fost nevoie de prea mult timp pentru a conștientiza că, în ultimii ani tânărul din fața mea nu avusese nici o relație semnificativă. Plecat de mult timp de acasă și forțat să-și croiască un drum în viață, a considerat că poate să ajungă liber și puternic. A ajuns liber și dureros de singur…

— Da, o relație de iubire cred că mi-ar dărui multe… dar cum să fac asta, cine va opri trenul?

Trenul numai tu poți să-l oprești. Acum știi ce vrei… e ca și cum te-ai uita pe fereastră și la un moment dat observi un chip interesant, un zâmbet luminos, o privire șăgalnică și strigi. E un semnal care va face ca trenul tău să se oprescă încet, încet. La ușă, o mână întinsă te va ajuta să cobori…

— Deja-mi imaginez peronul și lume multă cu ochii țintă la ferestre, sunt emoționat și curios, sunt pregătit, vreau să cobor…

Cornelia Hancsiki - psiholog și psihoterapeut integrativ, membru al Colegiului Psihologilor din Romania și al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0