Unde și cum găsești fericirea?

Nu cu mult timp în urmă, cineva drag m-a rugat să scriu un articol despre goana nestăvilită a oamenilor după fericire și mi-a trimis un link pe care am evitat să îl deschid o vreme, deoarece fericirea, asemenea iubirii, este pe buzele tuturor și în gândurile tuturor. Este firesc, în fond. Nu este fericirea acea stare supremă spre care tindem cu toții, fiecare în felul propriu? Nu este ea motivul pentru care facem mai tot ce facem – din dorința de a fi fericiți? Nu este, oare, fericirea cea pentru care muncim, ne cumpărăm lucruri, încercăm să arătăm într-un anumit fel, ne dorim să realizăm anumite lucruri sau căutăm compania anumitor oameni? Dar, într-o lume care aleargă atât de mult după fericire, cum se face că atât de puțin oameni spun despre ei înșiși că se consideră fericiți (indiferent cine sunt, ce realizări au, ce situație financiară sau ce perspective excepționale)?

În link-ul primit de mine, se face referire la o cercetare publicată de Asociația Americană de Psihologie, care pornește de la premisa lui Aristotel, conform căreia oamenii sunt fericiți nu doar atunci când au emoții pozitive, ci atunci când au emoțiile pe care și le doresc. Maya Tamir, doctor în psihologie și profesor la The Hebrew University din Ierusalim spune că: 

„Fericirea nu este doar simplul sentiment de plăcere și de evitare a durerii – este mult mai mult. Fericirea este despre a avea experiențe valoroase și semnificative, incluzând emoțiile pe care tu le crezi potrivite. Toate emoțiile pot fi pozitive în anumite contexte și negative în altele, indiferent dacă sunt plăcute sau neplăcute.” 

Puteți găsi mai multe informații despre această cercetare aici.

Cum adică, putem fi fericiți chiar și atunci când suntem triști sau când suferim sau când suntem furioși? Pentru cei mai mulți dintre noi, fericirea este o stare absolutizată, totală, pozitivă, în care poate exista un singur sentiment și doar unul – beatitudine totală și neumbrită de nimic. În realitate, însă, viața noastră emoțională este mult mai complexă de atât. De exemplu, o tânără care tocmai a fost acceptată la universitatea din altă țară, pe care și-o dorea, poate fi foarte fericită pentru reușită, în același timp simțind durerea despărțirii de familie, prieteni și toate lucrurile familiare. Ieși în oraș cu niște prieteni buni, însă mergi într-un loc inconfortabil, care nu-ți place și nu l-ai fi ales, dar să petreci timp cu prietenii este mai important pentru tine în acel moment și nici nu mai observi ambientul. Te întâlnești cu colegii tăi la 10 sau 20 de ani de la terminarea liceului – o parte din tine se bucură de realizări, de carieră, de familie, însă o altă parte e nostalgică după anii care au trecut și după inocența lor. Citești în ziar despre o situație de abuz care te revoltă și te înfurie și hotărăști să faci ceva în acest sens (devii voluntar într-o asociație non-profit, scrii o scrisoare autorităților, protestezi, studiezi etc.).

Problema nu este că alergăm după fericire, că o vânăm, o urmărim, o visăm, o plănuim sau că tânjim după ea cu toată forța noastră interioară. Problema este că nu ne e niciodată suficient, că devenim lacomi și habotnici în ale fericirii și o transformăm dintr-o emoție într-o adicție. Dr. Robert Holden, psiholog britanic și director al unui proiect intitulat The Happiness Project, dezvoltă într-una dintre cărțile sale acest concept al „dependenței de destinație”: 

„Îți trăiești viața doar pentru a ajunge la capătul ei? Cei mai mulți oameni vor răspunde la această întrebare cu «nu», însă nu toată lumea trăiește după cum își dorește. În societatea maniacală în care trăim, oamenii exprimă un comportament nevrotic, frenetic, pe care eu îl numesc «Dependență de Destinație». Această dependență este un mare blocaj în calea succesului. Oamenii care suferă de Dependență de Destinație cred că succesul este o destinație. Ei sunt dependenți de ideea că viitorul este locul în care se află succesul, fericirea și unde este raiul. Fiecare moment trecător nu este altceva decât un bilet către viitor. Ei trăiesc într-un «nu acum», sunt absenți din punct de vedere psihologic și desconsideră tot ceea ce au. Dependența de Destinație este preocuparea că fericirea se află în altă parte. Suferim, la propriu, de «urmărirea fericirii». Suntem mereu pe fugă, în mișcare și ocupați. Scopul nostru nu este acela de a ne bucura de fiecare zi, ci de a supraviețui fiecărei zile. Mereu trebuie să ajungem în altă parte, înainte de a ne putea relaxa și înainte de a ne bucura de moment. Însă nu mai ajungem niciodată acolo. Nu există nicio linie de finish. Suntem mereu nemulțumiți. Sentimentul succesului este mereu suspendat. Trăim în căutarea fierbinte a unei beatitudini extraordinare, pe care habar nu avem cum să o găsim.” 

Însă atunci când nu îți ajung banii să trăiești decent, când nu ești mulțumit cu jobul pe care îl ai, când în familie există probleme de sănătate, când visezi la vacanța dorită pe care nu ți-o poți permite nici anul acesta, când ești epuizat pentru că nu îți doarme copilul de trei nopți și pisica e în călduri și bunica e în spital și ai lipsit la ultima serbare a copiilor pentru că aveai un deadline la birou și ai mai adormit cu o carte în mână și aseară, fără să fii măcar în pijamale sau în pat… nu prea vezi cum ar putea fi asta fericirea. Și te agăți de speranța că ea există, chiar dacă nu acum, în acest moment, atunci undeva, în viitor. Că drumul tău are o destinație și tu vei ajunge acolo, mai devreme sau mai târziu. Nu e mult, dar e totuși o speranță.

Dar dacă fericirea e mai mult decât atât? Dacă nu e doar despre a ne simți bine, a simți plăcere și a nu avea nicio grijă? Dacă, de fapt, fericirea este despre a putea trăi în prezent, a ne simți liberi să alegem, să trăim integru și integrat și cu totalitatea gamei de gânduri, emoții și comportamente pe care le posedăm într-un moment dat? Ar putea fi despre a învăța să trăim viața așa cum este ea; a accepta că oamenii, lucrurile și viața au imperfecțiuni și defecte; a ne asuma responsabilitatea pentru viața noastră și situațiile cu care ne confruntăm; a învăța că frica poate fi depășită nu prin reprimare, negare sau eliminare, ci prin capacitatea noastră de a continua să acționăm, în ciuda fricii; a găsi, a crea, a da sens gândurilor, emoțiilor și faptelor noastre, dar și a ne accepta înfrângerile și eșecurile. Toate aceste lucruri contribuie la crearea unui climat al deschiderii către ceea ce este – și la a redefini fericirea aflată acolo.

Mi-a spus cineva, la un moment dat, că mi-a citit articolele sperând să găsească ceva revoluționar și nou, însă a fost dezamăgită să nu găsească nici una nici alta, chiar dacă a ținut să precizeze că îi place stilul în care scriu. M-am gândit mult la acest lucru și mi se pare că, dincolo de feedbackul pentru conținutul articolelor mele, această persoană vorbea tot despre goana aceasta după „ceva” – altceva, mai multă informație, mai multă fericire, iubire, nemurire, orice altceva decât ceea ce se întâmplă acum. Însă problema noastră este că ne e dificil să gestionăm „ceea ce este”, nu să descoperim sau să inventăm lucruri noi, ba dimpotrivă, lucrurile evoluează în manieră accelerată, mereu apărând invenții noi, teorii și idei noi. Ne este dificil să ne asumăm propria călătorie către sine și să aplicăm lucrurile după care alergăm cu atât elan – să ni le însușim, odată ce le atingem, și să avem răbdare să își găsească loc în interiorul nostru, înainte de a alerga după altceva și altceva și altceva. Mereu o altă destinație, mereu o altă proiecție, mereu o altă fantezie pentru care merită să sacrifici binele de astăzi în favoarea mai binelui ce ar putea veni mâine.

Iar dacă Aristotel avea dreptate, așa cum sugerează cercetătorii de la The Hebrew University, atunci haideți să fim mai atenți la emoțiile noastre, înainte de a le eticheta ca fiind pozitive sau negative; și să ne sporim gradul de conștientizare pentru a trăi deplin și întreg în aici și acum – pentru că, în cele din urmă, ce este fericirea, dacă nu capacitatea de a simți că viața ta are un sens, că ești sănătos fizic și mental și întreg emoțional, că simți recunoștință pentru viața pe care o ai și că poți alege ce să faci cu tine în momentele în care te confrunți cu lucruri care nu sunt în puterea ta și, mai ales, că nimic nu este permanent și totul e supus schimbării?

Distribuie acum

Sabina Strugariu

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de Sabina Strugariu

Explorează

Lasă un comentariu