Un părinte bun este întotdeauna Mai Mare, Mai Puternic, Mai Înțelept și Blând

Ne dorim să fim părinţi buni pentru copiii noştri, oferindu-le baza sigură şi sănătoasă de care au atâta nevoie pentru a deveni la rândul lor, adulţi echilibraţi şi în acord cu ei înşişi. În acelaşi timp încercăm să găsim echilibrul interior, un balans între valorile personale, aspiraţii şi responsabilităţi. Depunem eforturi să menţinem în echilibru și exteriorul, ceea ce ţine de relaţia noastră de cuplu, de prieteni, sau de profesie. Privite lucrurile astfel, să fii adult poate părea cel puţin provocator, iar să fii părinte, câteodată poate fi de-a dreptul năucitor! Presiunea de a nu greşi în relaţia cu copilul este cu atât mai mare cu cât avem la îndemână tomuri de cărţi care ne explică etapele de dezvoltare ale copiilor și nevoile lor sau ne oferă rețete în cinci pași, legate de ceea ce este bine și potrivit să facem sau să nu facem. Trăim vremuri în care avem acces, printr-un simplu click, la informaţie ştiinţifică şi astfel descoperim că modele de disciplină tradiţionale, cele cu care am crescut mulţi dintre noi, bazate pe pedepse, control și critică dăunează dezvoltării psihice a copiilor.

Părinți fiind, cel mai adesea, ne manifestăm în relația cu copilul din instinct, dar şi prin felul în care am fost crescuţi la rândul nostru. Știința vine și ne explică că experienţele multiple pe care le-am trăit zi de zi ca şi copii ai părinţilor noştri, ceea ce am simțit când ne-au luat în braţe și ne-au alinat, când ne-au ascultat, când ne-au certat sau ne-au ignorat, au pus bazele pentru ceea ce noi vom exprima, ulterior, în relaţia cu proprii noştri copii. În timp, în „meseria” de părinte ajungem să dezvoltăm propriile noastre convingeri legate de modul în care dorim să ne creştem copiii, la care adăugăm, câteodată, sfaturile prietenilor, rudelor sau ale psihologilor.

În dezvoltarea mea personală, dar și profesională, atât ca părinte cât și ca psihoterapeut de familie, am descoperit recent programul „Cercul Siguranţei”, un program de educație parentală centrat pe relație. Programul are la bază teoria atașamentului și mulţi ani de cercetare care au dus la concluzia, că în interiorul fiecărui părinte există dorinţa de a fi un bun părinte. Plecând de la prezumția că în fiecare părinte există instinctul de a-şi proteja și iubi copilul, Kent Hoffman, Bert Powel si Glen Cooper au dezvoltat un model care să îi ajute pe părinți să identifice și să înţeleagă nevoile reale ale copilului lor și cum să răspundă adecvat acestor nevoi. În acelaşi timp, acest program îi ajută pe părinţi să înţeleagă de ce le este dificil să se descurce în anumite situaţii cu copiii lor.


Una din dificultăţile pe care le resimte adesea un părinte este să împace nevoile copilului cu nevoile sale personale.

Una din dificultăţile pe care le resimte adesea un părinte este să împace nevoile copilului cu nevoile sale personale. Pentru mulţi părinţi, să fie alături de copilul lor când acesta manifestă diferite emoţii, este uşor şi ei pot face asta în mod firesc, natural. Am observat însă, că în situațiile în care copilul resimte anumite emoţii, cum ar fi cele de furie, tristeţe, frustrare, frică, ruşine, pentru unii părinţi, să fie alături de copil poate fi dificil. În astfel de momente, unii părinţi nu se simt confortabil şi atunci se retrag emoţional, aleg să îl ignore pe copil, sau încearcă să îi distragă atenţia de la emoţia pe care o resimte sau chiar să îi schimbe forţat dispoziţia: „hai, nu mai plânge, eşti copil mare deja!”, „nu ai de ce să fii aşa de furios!”. Motivul pentru care fac asta este că aceste emoţii ale copilului pot să apese un fel de „butoane” interioare care declanşează anumite emoţii în adult, care adesea au legătură cu copilăria sa, cu modul în care părinţii acestuia au răspuns emoţiilor lor, în momentele lor de dificultate.

Pentru a înțelege mai bine ceea ce vreau să spun, vă propun să facem un exercițiu de imaginație: este seara târziu şi vedem o atmosferă relaxată într-o familie, în care mama citeşte o carte, tata priveşte un meci la televizor şi copilul se joacă pe covor. Deodată, părintele devine conştient de ora târzie, şi îi spune copilului că trebuie să meargă la culcare. Copilul ripostează! Doreşte să mai stea, să se mai joace. Părintele insistă, repetând regula casei legată de ora de culcare. Copilul devine virulent în protestul său și smiorcăindu-se, stăruie că doreşte să îşi termine jocul. Este momentul în care părintele, obosit şi încărcat emoţional după o zi lungă, începe, la rândul său, să simtă cum se înfurie şi îi vine să ţipe, să amenințe. În acest moment îi sunt apăsate „butoanele”, şi în mintea lui încep să circule gânduri precum „acest copil nu mă ascultă deloc!”, „nu-mi respectă regulile!”, „cum să îl fac să facă acum ce îi spun eu?”, „m-am săturat de obrăznicia lui!”, „nu suport să îl aud cum se miorlăie!”.

Dacă am opri timpul în loc şi am încerca să sondăm în interiorul acestui părinte şi să analizăm cum a fost copilăria lui, vom descoperi că şi părinţii acestuia, la rândul lor, aveau dificultăţi de a fi alături de el atunci când anumite emoţii îl copleşeau. Părinţii lui, nu ştiau cum să îi facă faţă, aşa că ceea ce îi spuneau era ceva de genul: „nu mai comenta atât şi fă ceea ce îţi spun”, „nu mai plânge că nu ai nici un motiv”, „atâta vreme cât eşti în casa mea asculţi de regulile mele”. Cel mai adesea, părinţii lui nu l-au întrebat niciodată despre ceea ce simte, despre emoţiile lui de frustrare, de tristeţe, de furie, pe care câteodată nici el nu le înţelegea prea bine. Abilitatea părintelui de azi, din povestea noastră, de a reuşi să înţeleagă şi să accepte emoţiile copilului lui, are foarte mult de a face cu experienţele cu proprii lui părinţi, din copilăria lui.


Când nu îi înţelegem şi nu îi acceptăm emoţiile, copilul învaţă că trebuie să şi le ascundă

Atunci când propriile noastre „butoane” se activează nu mai putem răspunde adecvat nevoilor copilului. În cazul nostru asta ar fi însemnat pregătirea copilului cu un anunţ, în prealabil, de a-şi termina joacă pentru a se pregăti de culcare sau negocierea a încă 5 minute de joacă înainte de a merge la culcare. Când nu îi înţelegem şi nu îi acceptăm emoţiile, copilul învaţă că trebuie să şi le ascundă, să şi le înăbuşe, sau să se simtă ruşinat că le are. În timp, acest lucru devine o problemă, pentru că îi transmitem copilului mesajul că nu este în regulă ceea ce simte şi, în cele din urmă, că este ceva în neregulă cu el. Părinţilor li se activează anumite „butoane” asociate unor anumite emoţii manifestate de copilul lor, iar aceste „butoane” sunt diferite de la persoană la persoană. Vestea bună este că odată ce devenim conştienţi de faptul că aceste „butoane” ne-au fost activate, simpla conștientizare ne ajută să ne calmăm şi să fim atenţi la nevoia reală și de moment a copilului. Acest aspect este foarte important pentru că dacă reuşim să ne gestionăm propriile emoţii, să ne calmăm propriile butoane activate, vom putea oferi copiilor un răspuns mult mai adecvat emoţiilor şi nevoilor lor din acel moment.

Ceea ce mi-a plăcut mult la programul „Cercul Siguranţei” este că oferă părintelui înţelegere şi susţinere, transmiţând mesajul că nu este necesar să fii un părinte perfect tot timpul, care îndeplineşte la perfecţie, de fiecare dată, orice nevoie a copilului. De fapt, acest lucru nici măcar nu este recomandat! Câteodată chiar nu e uşor să fii părinte şi de multe ori facem greşeli. Desigur, este bine ca din aceste greşeli să învăţăm şi pe cât posibil să le corectăm. Mesajul cu adevărat important aici fiind că ori de câte ori s-a creat o ruptură în relația cu copilul, să depunem efortul să o reparăm. Acest aspect oferă copilului încredere și siguranță și învață că relația pe care o are cu părintele său este mai importantă și mai presus de momentele dificile pe care, câteodată, cu toții le avem.

Așadar, să fii un părinte bun pentru copilul tău și să îi oferi o bază sigură și sănătoasă, înseamnă, așa cum am descoperit în „Cercul siguranței”, să fii întotdeauna mai MARE, mai PUTERNIC, mai ÎNŢELEPT şi BLÂND în relaţia cu copilul. Înseamnă să răspunzi nevoilor copilului, ori de câte ori este posibil, iar atunci când este necesar să preiei controlul asupra situaţiei, cu blândețe și cu fermitate.

Distribuie

Oana Calnegru

Oana Calnegru este psiholog și psihoterapeut de familie şi trainer de programe de dezvoltare personală adresate copiilor şi părinţilor. A absolvit programul de formare în psihoterapia relațională din cadrul AMPP. Este co-organizator al conferinței "Disciplina fără dramă" susținută de Tina Payne Bryson.

Mai multe articole de Oana Calnegru

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA