Skip to content

Actul 1

Gata… merg la terapie… alcoolul e o urgență imediată. Nu mai pot amâna, mi-e foarte teamă că voi bea săptămânal sau cine știe…? Nu am pe cine să mai caut. Tipul de acum o lună și ceva părea foarte ocupat și nu ar avea timp săptămânal. Nu îmi permit să nu fie săptămânal. Era un cost ok.

Încerc la domnul ăsta, Gáspár, e aproape de metrou, a fost disponibil. Dar costul e foarte mult. O sumă mare pe lună. Și am văzut pe net că e cu relații familiale etc. Mie îmi trebuie ceva diferit. Dacă nu are experiență destulă pe problematici ca a mea?

Oricum merg, nu am de ales, dacă nu vreau să cad și mai mult. Și apoi o să vedem. Mă duc măcar o dată, de două ori, măcar așa mai rezist stresului.

Am fost la prima ședință. O să mai merg….

Actul 2

Despre încredere, profesionalism am vorbit cu Gáspár. Poate l-am deranjat puțin, dar trebuia să îmi fie clar, să îmi spună el direct despre el ca terapeut, nu să citesc pe net. Nu asta doream să provoc, aveam doar nevoie de confirmări. Trebuia să și văd treptat. Gândindu-mă acum la ce e pe net despre el, sau scris de el și nu am aruncat un ochi decât pe 10% din ce are probabil, e tare tipul. Dar eu trebuia să îl aud confirmând și să simt efectul.

Actul 3

Au trecut 4 luni de la prima ședință. Nu am mai băut. De altfel, acum mi se pare destul de departe momentul și mă gândesc rar la asta. Nu am curaj să mă avânt în petreceri, tentația se activează…

Despre plata terapiei… Da, nu e un preț mic, fără să vreau să jignesc, dar asta mă și motivează să nu mă duc degeaba, să pierd o săptămână ca să merg să spun că nu am făcut nimic, nu am avut timp, chef, nu am putut…

Actul 4

Terapia. Totul e ca o excursie într-o pădure dureros de familiară și totuși cu atâtea lucruri noi. Când am luat permisul, prima lună mi s-a părut grea, apoi am crezut că știu să conduc. După un an am început să realizez cât de puțin știu legat de condus. Cam așa e și acum.

E o luptă continuă, un efort constant de a despica lianele de care m-am agățat mult timp și e dureros să le tai uneori pentru a-mi croi drum înapoi spre poiană. E ca și cum aș desface un pulover croșetat, având însă grijă să nu tai la întâmplare pentru că voi avea nevoie de fire și culori, doar că voi croșeta altceva, ceva ce voi simți, ce îmi voi asuma și care mă va reprezenta. Menționez însă că o parte din firele desfăcute fac parte deja din noile articole pe care eu le croșetez. Sunt făcute de mâinile mele. Sunt uimit adesea de ce croșetez eu, din puținele fire. E migălos tot procesul de desfacere și foarte dureros să vezi că unele ochiuri sunt duble, altele triple sau mai mult de atât și că aloci atâta energie doar pentru a le desface.

Acum cred că e un proces de durată și încep să accept acest lucru. Uneori mă apasă durata, alteori mă ajută să știu că în fiecare zi sunt mai aproape de libertatea sinelui.

Aș putea să compar tot acest proces cu o călătorie la munte, plecând cu un rucsac greu de tot în spate și în mâini cu sacoșe. Uneori urc, alteori cobor, uneori mai arunc cu durere și regret din lucrurile din rucsac, pe care le căram de mult. Uneori mă întorc și culeg câte un lucru aruncat, uneori îl păstrez, alteori îl mai privesc și îl arunc iar cu regret, dar și cu speranță. Am început chiar să adun într-un compartiment separat lucruri/sentimente noi, pe care le voi folosi mai tarziu sau le folosesc deja. Sunt din noul meu bagaj, care are ce am nevoie pe munte. Acum însă mă apasă și acestea pentru că sunt o greutate în plus față de ceea ce car. Și mi-e teamă că nu voi mai putea căra tot și că voi renunța tocmai la ce am luat nou, de curând.

Sunt adesea speriat de izbucnirile mele, de căderile pesimiste, de stările intense de neliniște, de alternanța momentelor bune cu cele rele. Uneori merg la terapie și parcă nu am ce spune: e ok, care e treaba, nu? Apoi cad, mă sperii și fac eforturi să rezist până la ședința cu Gáspár. Dar a doua zi sunt ok, mă liniștesc, apoi iar cad.

Mă simt uneori ciudat când vorbesc cu Gáspár, mă gândesc că gândește — „uite-l și pe ăsta ce se mai dă de ceasul morții cu problemele lui“ și mă rușinez, mă gândesc că exagerez eu totul și reduc uneori din intensitatea trăirilor resimțite când povestesc. Alteori spun complet.

Îmi spun diverse persoane din jurul meu că nu am destulă încredere în mine. Am preluat această idee, dar încă nu o simt complet. Adică le dau dreptate, dar încă nu mi-e clar. Sunt speriat de desfacerea pulovărului, ca într-o goliciune expusă explicit. Mă ia uneori plânsul acasă ușor, de la diverse relatări despre copii cu probleme sau familii cu probleme mari. Mă gândesc că sunt ciudat să plâng de la atâta lucru, dar mă emoționează mai mult ca înainte și nu știu ce să fac cu aceste emoții.

℗PUBLICITATE



E foarte bun, în terapie, faptul că primesc de făcut diverse lucruri, deși m-am simțit apăsat de multitudinea de teme și nu am reușit să le mai fac, ceea ce m-a făcut să mă sperii că nu voi avea rezultatele dorite. A fost foarte bine că m-a asigurat Gáspár că îmi va spune când va considera că m-am lăsat prea mult de lucru. Așa mă simt mai puțin vinovat și obligat să trag. Am evoluat de la stilul milităresc al îndeplinirii temelor, cu notare matematică, la ceva mai degajat, permițându-mi să nu fac anumite teme etc. Încă sunt speriat de lipsa rigorii și a controlului, dar îmi și place. Descopăr, că deși nu mai fac 90% din temele mici (eseuri și scrisori fac la timp) în final fac multe alte lucruri corelate cu acele teme. Uneori fac de fapt temele, dar în alte forme, alteori fac părți din ele, dar nu pierd acel 90%. Aș zice că acopăr 45% din ele. Însă fac și multe alte acțiuni, aparent diferite care însă contribuie mult la schimbarea de spirit, la obișnuirea cu râsul, veselia, speranța.

Știu și pe care dintre teme ar trebui să le fac și mai ales în acele momente foarte grele, când micile trucuri de la Gáspár simt că m-ar ajuta mult dacă le-aș aplica. Dar acolo am o rezistență, deși simt că ar fi bine să fac anumite mici chestii și exerciții, înlemnesc și nu fac nimic accentuând starea de rău, neliniște, teamă, furie.

Am vorbit însă cu Gáspár despre asta și am notat, ca într-o mică trusă de urgență, anumite lucruri de făcut în momente grele. Acum am și instrucțiunile, e necesar să le aplic…

Actul 5

Despre Gáspár ca antrenor și suport aerian în călătoria mea. Încă mă îndoiesc uneori când îmi cere să fac anumite lucruri, gândindu-mă că nu văd relevanța, față de urgența pe care o apreciez eu pentru anumite probleme. Însă nu am niciun dubiu în a face ce îmi cere. E greu să știu, chiar dacă respect acest lucru, că am doar 50 de minute (uneori 53-55) ca ședință, și dacă mă pierd în amănunte atunci abia peste o săptămână mai am ocazia să spun, să întreb. Mi-e greu pentru că modul meu de a fi calculeaza fiecare minut și am apreciat cum a sesizat că am citit repede scrisoarea către mama. Și am recunoscut că nu am vrut să aloc mult timp ca să îmi rămână cât mai mult din ședință.

Știu că îi voi citi aceste rânduri și nu e ușor să scriu. Până la urmă e om și s-ar putea să se supere că pun la îndoială anumite procese pe care el, ca profesionist, le consideră necesare la un anumit moment. De reținut că eu caut să înțeleg sau să mi se garanteze o anumită relevanță și apoi fac ce mi se cere. Dar cred că știe acest lucru. La scrisorile pentru părinți nu am înțeles nici acum exact care a fost scopul. Rupându-le, bănuiesc că a fost ideea de let go, pentru acea parte din bagaj. Dar până la a le rupe nu am înțeles ce intenționa Gáspár. Însă am făcut fără ezitare tema. Parcă acum mi-e mai greu să scriu fluent, nu știu de ce. De altfel am și recitit acest eseu…

Actul 6

Am scris mai mult de o pagină…. Unde îmi doresc să ajungem?! La o armonie a mea cu mine cu acel mine neîncărcat de abuzurile pe care le-am trăit, un mine care să fie în armonie cu el. Vreau să mă bucur de ceea ce am și să fiu capabil să reacționez echilibrat în funcție de stimulii la care sunt supus, să nu mă panichez la nimicuri, să râd, să ies, să am hobby-uri, să îmi fac cadouri.

Îmi doresc echilibru și forță, tandrețe și disponibilitatea de a experimenta, de a gusta din frumosul din jur.

Îmi doresc să am mai multă încredere în mine și în ceilalți și să accept că nu pot controla practic nimic, în afară de bucuria momentului. Îmi doresc să trăiesc de acum înainte cei mai frumoși ani din viața mea, într-o familie fericită.

Îmi doresc să călătoresc continuu cu mintea, cu sufletul și cu pasul, să fiu un călător zâmbitor în viața mea. Îmi doresc să mă exprim liber în ceea ce simt, să fiu acel eu, pe care încă nu il știu, îl intuiesc parcă uneori și mă sperie diferența ocazională față de ceea ce mi-am fixat că sunt.

Îmi doresc să nu îmi mai pun opreliști de sănătate, să nu îmi mai blochez mișcările, visele.

Eu scriu? Eu îndrum? Eu chiar vreau din suflet să ajut pe cineva, să îi ofer din ce știu ca să îi fie bine, fără să vreau nimic în schimb?

Eu chiar trimit gânduri bune unor oameni care nu vor afla niciodată de acest lucru? Eu vreau să fac diferența, să reprezint ceva pe o hartă a implicării? Pot eu să fac aceste lucruri?….

Actul 6 l-am scris ușor.

Fotocredit Cosmin Tuduran

Un bărbat din România, soț și tată, care și-a asumat curajul de a-și înfrânge “demonii personali” cu ajutorul psihoterapiei. Îmi doresc împărtășirea unui conținut sincer și autentic, presărat cu multe experiențe personale, temeri, schimbări și speranțe. Din motive de confidențialitate voi folosi pseudonimul “White Wolf” (Lupul Alb, cu referire la vechea istorisire a indienilor Cherokee, despre căpetenia unui mare sat).

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
23,65 lei
Continuă cumpărăturile
1