Skip to content

Sunt multe metafore prin care putem surprinde esența unei relații de cuplu, preferata mea este aceea în care profunzimea diadei este simbolizată de perspectiva dansului în doi. Viziunea îi aparține lui Sue Johnson, unul dintre cei mai în vogă terapeuți de cuplu ai momentului (ce-i drept, ideea este una mai veche și este propusă de Salvador Minuchin – unul dintre promotorii terapiei de familie).  Renumitul psiholog clinician și terapeut de cuplu, Sue Johnson, a dezvoltat ceea ce azi numim Terapia Focusată pe Emoții, și dincolo de această viziune romantică asupra relațiilor intime acest model de terapie de cuplu se bucură și de cea mai mare susținere științifică la ora actuală.

Dar ce spune mai exact această teorie focusată pe emoții? Multe lucruri care par să descrie în zilele noastre prima teorie științifică asupra iubirii, și anume că iubirea este în fapt o formă profundă de atașament. Un tip de conectare interumană în care, eu – bărbatul, îmi permit să trăiesc și să simt tot ceea ce poate să-mi ofere o relație intimă, iar ea – femeia, este deschisă să facă același lucru, amândoi asumându-ne riscul de a renunța la mecanisme defensive, la proiecții și alte strategii de coping și să comunicam mai deschis decât am fi îndrăznit vreodată. Această nevoie de atașament face parte din pachetul nostru biologic pentru viață și nu dispare odată cu înaintarea în vârstă, ci din spusele lui Bowlby (părintele teoriei atașamentului) ne însoțește până în mormânt. Cu siguranță vă întrebați dacă, prin relația de iubire mă refer la acel atașament care se formează în primele luni de viață între bebeluși și părinți. Răspunsul este unul afirmativ.

există câteva stiluri de dans pe care le dansăm ca parteneri ai unor relații intime și oricât de diversă ar fi ființa umană

Dar, revenind în prezent la relațiile dintre adulți și fascinanta teorie a iubirii, putem spune că relațiile de cuplu sunt precum un dans în doi, pe o scenă a vieții în care muzica este reprezentată de emoțiile noastre. Interesant nu-i așa?  Studiile de specialitate, dar chiar și teoria simțului comun, ne arată că există câteva stiluri de dans pe care le dansăm ca parteneri ai unor relații intime și oricât de diversă ar fi ființa umană, aceste dansuri nu sunt chiar atât de diferite pe cât am crede.

Există situația fericită în care dansul celor doi este precum Tangoul Argentinian, o îmbinare de trupuri și acțiuni, în care fără prea multe reguli partenerii se cunosc atât de bine încât simt când este momentul să preia sau să cedeze coordonarea dansului. Este o dinamică în care critica, controlul și manipularea nu-și au rostul, deoarece ceea ce oferă plăcerea dansului în doi este mult mai important decât orice formă de anxietate sau evitare.

℗PUBLICITATE



Un alt dans ar putea fi, metaforic numit, Caută Vinovatul. În cadrul acestui dans în mod evident nevoile de accesibilitate, răspuns emoțional și siguranță nu sunt satisfăcute. Cei doi parteneri pășesc cu o oarecare agresivitate unul spre celălalt sperând în secret că strigătul lor mascat, de ajutor, va fi auzit de cel de alături, cu care au ales să-și danseze viața. Mai concret partenerii ghidați de o dorință biologică de a fi în relație, au uitat pentru câteva momente de plăcerea tangoului argentinian și își exprimă cât pot ei mai bine conținuturi de genul Mă vezi? Am nevoie să mă vezi și să-mi spui că-ți pasă. Problema este că muzica este dată atât de tare încât ceea ce comunicăm către celălalt sunt replici de genul: Nu-ți pasă deloc; Ești autist emoțional; Mă desconsideri – și multe alte enunțuri care cu siguranță nu vă sunt total necunoscute.

Al treilea stil de dans este intitulat Polca Protestelor. Este un format comportamental în care, unul dintre parteneri, adesea femeia, pășește către celălalt pentru a-și asigura nevoia de atașament, iar bărbatul face un pas înapoi pentru a-și proteja integritatea psihologică. Dar de ce se întâmplă asta? Deoarece partenerul solicitant a învățat că nevoile îi sunt auzite doar dacă le strigă cât poate de tare, iar partenerul evitant a învățat că în astfel de situații trebuie să se protejeze dacă vrea să supraviețuiască. Este probabil cel mai trist stil de dans. Deoarece ambii parteneri repetă ceva ce nu funcționează, însă din teama de a schimba ceva dansează până la epuizare. Din nefericire studiile clinice ne arată că această epuizare nu întârzie să apară și după aproximativ cinci ani de Polca Protestelor cei mai mulți oameni își schimbă partenerii de dans.

Al patrulea stil este dans este în fapt un Non-dans, deoarece ambii parteneri bat în retragere și se îndreaptă spre banca de rezervă. Aleg să se uite cu dor la scena vieții și să-și înece pornirea emoțională în regrete și sentimente de neputință. Cel care în Polca Protestelor era inițiatorul a obosit, iar cel care bătea în retragere adesea nu înțelege ce se întâmplă. Din păcate neajutorarea în acest caz este atât de mare încât partenerii nu doar că nu mai dansează, dar nici nu-și imaginează că vor mai putea dansa vreodată.

viața este un dans care se termină doar dacă nu mai există muzică

Noi, terapeuții de cuplu (sau cel puțin cei pe care-i știu eu) suntem de părere că viața este un dans care se termină doar dacă nu mai există muzică. Însă cum cea mai caldă muzică este a emoțiilor noastre și cum noi toți ne naștem cu emoții, putem alege să dansăm din nou și din nou, cu același partener sau cu alții. Important este să îndrăznim să ne schimbăm pașii de dans în așa fel încât muzica sufletului nostru să fie auzită de persoana de lângă noi.

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0