Skip to content

Tratamentul tulburării de personalitate borderline în terapia schemelor

Tratamentul TPB în terapia schemelor include trei etape. Prima este aceea în care se consolidează relația terapeutică și se reglează și normalizează stările emoționale. A doua etapă este aceea de schimbare a modurilor de funcționare ale clientului, iar a treia este etapa autonomiei.

1. Consolidarea relației terapeutice și reglarea emoțiilor

Terapeutul inițiază o relație care trece de limitele impuse de Protectorul detașat și care devine o bază de siguranță și susținere emoțională pentru client. Primul pas este formarea unui atașament securizant. Terapeutul începe prin a juca rolul de părinte pentru Copilul abandonat din clientul său. Acest lucru poate fi făcut pornind de la problemele și sentimentele actuale ale clientului. Pe cât posibil, el e încurajat să relaționeze din modul Copilului abandonat. Unul dintre motive este că terapeutul să poată simți empatie și apropiere de pacientul său. Mai târziu, atunci când pacientul începe să devină furios sau punitiv, terapeutul va avea răbdarea necesară ca să îi facă față, în virtutea relației stabilite inițial. Această legatură este aceea care îl împiedică pe pacient să părăsească terapia înainte de vreme.

Oricum, pentru a stabili o relație cu Copilul abandonat terapeutul trebuie să treacă de Protectorul detașat. Acest proces poate fi unul dificil fiindcă, din modul Protectorului detașat, clientul nu are încredere în nimeni de cele mai multe ori.

Terapeutul încurajează exprimarea  nevoilor și a emoțiilor în timpul ședințelor. Pentru pacienții cu TPB, abordarea tăcută, de pe o poziție de reflecție, nu este potrivită. Ei au tendința să interpreteze tăcerea ca fiind o lipsă de interes sau de susținere. Alianța terapeutică e mai bine consolidată de o participare activă a terapeutului. Acesta pune întrebări deschise și își încurajează pacientul să își exprime nevoile și emoțiile. Odată exprimate, emoțiile pacientului trebuie validate de terapeutul său. Pe măsură ce legătura emoțională se întărește, terapeutul își încurajează pacientul să își exprime furia și are grijă să nu critice această exprimare (în limite rezonabile). Scopul este acela de a crea un mediu care să contrabalanseze ce a cunoscut pacientul în copilărie. Se creează un mediu sigur, hrănitor, protector, iertător, care permite și încurajează exprimarea emoțiilor.

Pacientul se va purta, automat, ca și când terapeutul s-ar aștepta ca el să fie drăguț și politicos, deși nu acesta este cazul. Terapeutul nu vrea decât ca pacientul lui să fie el însuși, să spună ce simte și de ce are nevoie și încearcă să-l convingă pe acesta să se poarte ca atare. E un mesaj pe care, probabil, clientul nu l-a primit de la niciunul dintre părinți. Transmițându-i un astfel de mesaj, terapeutul încearcă să rupă cercul vicios al supunerii și detașării.

Atunci când terapeutul își încurajează pacientul să își exprime emoțiile și nevoile, acestea sunt, de obicei, ale Copilului abandonat. Atunci când pacientul reușește să rămână în acest mod de funcționare, iar terapeutul reușește să-l liniștească și să-i ofere confort, viața primului dintre ei se îmbunătățește. El nu va mai trece atât de des de la un mod de funcționare la altul, iar reacțiile lui vor fi mai puțin extreme. Dacă pacientul reușește să-și exprime emoțiile și nevoile din modul Copilului abandonat, nu va mai avea nevoie să îl aducă în prim-plan pe Copilul furios și impulsiv, ca să se exprime cu ajutorul lui.

Terapeutul își învață pacientul tehnici de coping (a face față) pentru ca acesta să reușească să gestioneze mai bine modurile de funcționare și să se liniștească atunci când se simte abandonat. În acest fel, emoțiile pacientului se reglează. De aceea terapeutul face acest demers cât mai devreme în terapie. Cu cât sunt mai severe simptomele pacientului (mai ales comportamentele suicidare), cu atât terapeutul introduce mai curând aceste tehnici. Ca exemplu, se pot folosi tehnici de meditație și toleranță la stres. Oricum, pentru ca aplicarea unor tehnici cognitiv-comportamentale să funcționeze, e nevoie ca pacientul să aibă încredere în terapeutul său și în relația dintre ei.

Unele dintre primele tehnici care se pot folosi, odată ce stabilim că pacientul are suficientă încredere în terapeutul său, sunt acelea de autocontrol, pentru ca pacientul să își poată controla stările emoționale și să se poată liniști. Ele pot include imaginarea unui loc sigur, auto-hipnoză, relaxare, monitorizarea gândurilor negative, obiecte tranziționale sau orice altceva pare a i se potrivi pacientului. Terapeutul îi va vorbi acestuia despre scheme și îl va ajuta să le înțeleagă și să le cunoască pe acelea care îl afectează.

℗PUBLICITATE



Terapeutul și clientul negociază limitele disponibilității primului dintre ei, în funcție de gravitatea simptomelor pe care le prezintă cel de-al doilea. Trasarea limitelor este o parte importantă a primei etape din terapie și se bazează mai ales pe luarea în calcul a nivelului de siguranță fizică a pacientului și a celor din jurul său. Odată stabilită siguranța, limitele vor fi definite în mod echilibrat, undeva între nevoile clientului și acelea ale terapeutului. Principiul de bază e ca terapeutul să nu fie de acord cu nimic din ce știe că ar putea regreta mai târziu.

Terapeutul gestionează crizele și stabilește limite pentru comportamentele autodistructive. În timpul crizelor, pacientul recurge, de cele mai multe ori, la comportamente suicidare, automutilare și/sau abuz de substanțe. Terapeutul, în demersul de reparare a relației de atașament, educa, stabilește limite și își ajută pacientul să se bazeze pe resursele adecvate. El este principalul sprijin al pacientului borderline în stare de criză. Majoritatea crizelor apar atunci când pacientul se simte lipsit de valoare, rău, neiubit, abuzat sau abandonat. Capacitatea terapeutului de a recunoaște aceste sentimente și de a le răspunde cu compasiune este cheia rezolvării crizei. Dacă pacientul nu e sigur că terapeutului și pasă cu adevărat de el, crizele și comportamentele autodistructive vor continua să apară.

Terapeutul inițiază lucrul cu experiențele din copilăria pacientului. Pe măsură ce terapia progresează și starea pacientului este mai stabilă, terapeutul începe să lucreze cu imagini netraumatizante din copilăria mică a pacientului. Mai târziu se va trece și la amintirile mai greu de suportat, traumatizante. Principalele tehnici sunt imageria și dialogul. Terapeutul își instruiește pacientul să genereze imagini ale fiecăruia dintre modurile sale de funcționare, să le dea nume și să poarte dialoguri cu ele. Fiecare mod devine un personaj în povestea pacientului și aceste personaje își vorbesc unele altora. Terapeutul, model de Adult sănătos, le ajută să își comunice eficient nevoi și emoții și să negocieze între ele.

2. Schimbarea modurilor de funcționare

Esența terapiei schemelor este modelul pe care terapeutul îl oferă pacientului său. Fiind un exemplu de Adult sănătos, el îl protejează și îl liniștește pe Copilul abandonat, îi impune limite copilului furios, îl înlocuiește pe Protectorul detașat și îl elimină pe Părintele punitiv. Treptat, pacientul internalizează, preia modelul terapeutului. Cel mai important pas este slăbirea modului de funcționare a Părintelui punitiv. După ce acesta este îndepărtat, progresul e mai rapid.

3. Autonomia

Terapeutul îl ajută pe pacient să-și aleagă un partener potrivit și să aplice în situațiile de viață schimbările obținute în terapie. În a treia etapă a psihoterapiei cu pacientul cu TPB, terapeutul și clientul său se concentreaza mult pe relațiile pacientului din afara terapiei. Atunci când un pacient vine în terapie și este într-o relație distructivă, terapeutul îl sfătuiește, de la început, despre cum ar putea să se schimbe sau să renunțe la relație. Oricum, până când relația terapeutică nu e bine stabilită, pacientul nu reușește să urmeze aceste sfaturi, din cauză că se teme de abandon.

Atunci când legătura dintre terapeut și client e solidă, ea devine o bază de siguranță pentru pacient și acesta poate să renunțe la relația distructivă. Pacientul învață de la terapeut cum să aleagă un partener și să își exprime emoțiile în mod constructiv.

Terapeutul își ajută clientul să își descopere înclinațiile naturale și să le urmeze în situații de viață și atunci când ia decizii importante. Pe măsură ce starea pacientului se ameliorează și acesta funcționează mai rar din modul Protectorului detașat, al Copilului furios sau al Părintelui punitiv, acesta se poate concentra mai mult pe a-și stabili scopuri de viață. Terapeutul îl ajută să învețe să descopere și să își urmeze înclinațiile naturale în arii precum cariera, stilul vestimentar, subcultura, hobby-urile.

Terapeutul se detașează, treptat, de pacient, reducând frecvența ședințelor. În funcție de fiecare caz în parte, terapeutul și pacientul discută despre încheierea terapiei. Terapeutul îi dă voie pacientului său să inițieze și să stabilească ritmul acestei despărțiri. Terapeutul îi dă pacientului atâta libertate câtă acesta poate “suporta”, dar există întotdeauna o bază de siguranță, la care clientul se poate întoarce atunci când are nevoie.

Sunt psiholog și psihoterapeut. Formarea mea de bază este în psihoterapie integrativă, dar învăț permanent, în cadru formal și pe cont propriu, pentru că doresc ca serviciile pe care le ofer să fie actuale, coerente și mai ales utile.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0