Suferința nu trebuie să cauzeze și mai multă suferință

Da, sunt convins că la fel ca mine nici tu nu ai avut copilăria perfectă. Cu excepția faptului, dacă nu ești unul dintre adulții care încă din copilărie a învățat să-și reprime orice suferință psihologică și emoțională, pentru a putea supraviețui – și ți-ai construit un basm despre cât de minunată și deosebită era familia în care ai crescut.

Acum să revenim la realitate, poate că și tu ai avut un părinte sau un îngrijitor care te considera a fi proprietatea sa – ca o bicicletă, o masă, o casă sau orice alt bun material asupra căruia acesta avea orice drept. Iar un astfel de adult din start își imaginează că ar putea să facă orice cu mine sau cu tine, deoarece suntem copiii săi. Nu ne vedea ca persoane, ființe umane, cu drepturi psihologice, cu o autoritate interioară pentru a gândi, acționa sau a urma ceea ce sufletul ne spunea că este frumos, bun sau autentic pentru noi. Acest adult doar își dorea ca noi să-i urmăm instrucțiunile și să pășim cu încredere pe drumul pe care-l construiește pentru noi și fără drept de veto să luăm de-a bună orice vorbă, intenție sau alegere pe care o face în numele nostru.

Dar de ce se comportă astfel un părinte sau îngrijitor? De ce nu este ca și alții, care par puțin diferiți, capabili să-și trateze copiii cu mai mult respect, încredere și compasiune? Probabil că și el a fost tratat în același fel sau așa cum spune Thich Nhat Hanh – deoarece a fost prea puțin norocos. Mediul în care a crescut nu i-a oferit posibilitatea de a învăța cum să-și exprime iubirea, înțelegerea, compasiunea și curajul de-a ghida un copil prin conectare. Dacă vrem să blamăm, să criticăm sau să pedepsim un astfel de părinte o putem face fără doar și poate, dar tot ceea ce se va întâmpla este că acesta va suferi și mai mult decât a făcut-o deja în copilărie. Cu siguranță nu avem cum să-l ajutăm în acest fel. Însă dacă-i înțelegem suferința și-l privim ca pe un “om mai puțin norocos”, furia și frustrarea noastră față de acesta se pot dizolva. Părintele nostru devenind “cineva” cu o nevoie imensă de iubire și nu de pedeapsă și respingere.


Cei mai mulți dintre noi, alegem lupta în schimbul compasiunii, doar că puțini ieșim victorioși din aceasta.

Cei mai mulți dintre noi, alegem lupta în schimbul compasiunii, doar că puțini ieșim victorioși din aceasta. Deoarece, oricând părinții și copiii luptă, aceștia din urmă pierd – din cauza faptului că copilul invizibil din noi nu-și găsește cuvintele potrivite, nu poate să “lovească” așa cum o face adultul și nu poate abuza așa cum părintele o face. Copiii răniți din noi nu pot și nu-și permit să-și exprime violența față de părinți – aceștia în schimb se îmbolnăvesc. Violența la care am fost expuși rămâne în interiorul nostru și ne stoarce de putere și vitalitate. Pentru a confirma acest lucru este suficient să vă analizați pentru o scurtă perioadă de timp și să vedeți cum vă tratați pe voi înșivă în momente dificile? Cum îi tratați pe partenerii sau copiii voștri, în astfel de momente? Cel mai adesea, noi devenim victimele violenței încasate de la părinți și societate.

adesea repetăm tiparele greșite ale adulților care ne-au crescut


Părinții sau îngrijitorii noștri nu au fost suficient de lucizi sau prezenți (mindful) pentru a-și ține departe violența față de copiii lor, chiar dacă au avut intenția de a ne iubi și arăta drumul spre fericire în viață. Iar ca și copii, făgăduim a face exact opusul a ceea ce fac părinții noștri, însă treziți în rolul de părinte adesea repetăm tiparele greșite ale adulților care ne-au crescut. Astfel trauma se lasă moștenire de la o generație la alta – aceasta călătorește în spațiu și timp.

Iar pentru a face o schimbare este nevoie ca ambele generații, și noi și părinții sau îngrijitorii noștri, să recunoască că violența distruge atât sinele nostru, cât și pe al celor de lângă noi. Ambele părți au nevoie să recurgă la o serioasă analiză psihologică deoarece generațiile sunt doar victime. Copiii consideră că sunt victimele părinților, iar părinții că sunt victimele copiilor. Continuând să ne blamăm reciproc. Ne este dificil să acceptăm că violența oglindește durerea și suferința din noi. Iar în loc să luptăm unii împotriva altora ar fi mai înțelept să ne conectăm unii la alții, părinți la copii și parteneri la parteneri, prieteni la prieteni pentru a găsi o cale de ieșire. Doar pentru că noi am suferit nu este un motiv întemeiat pentru a-i face și pe ceilalți să sufere. Noi ar trebui să fim aliați și nu inamici în lupta pentru vindecare.

Despre procesul de vindecare și despre cum putem opri trauma transgenerațională vă invit să citiți mai multe informații în prima mea carte care poartă simbolic titlul “Copilul invizibil” – apărută la Curtea Veche Publishing – sau puteți începe startul călătoriei psihologice spre vindecare prin participarea la PsihoAtelierul “Copilul invizibil: de la ură la iubirea de sine” – care va avea loc marți, 21 iunie 2016, la Journey Pub.

Distribuie

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA