Skip to content

Pentru început, vreau să vă invit să mergem înapoi în copilărie, lăsându-ne ghidați de copilul interior. Pentru cei mai multi dintre noi, copilăria este un loc în care putem regăsi bucuria descătușată pe ulița înzăpezită a iernii, mâna magică a mamei sau a tatei care ne alină când suntem bolnavi, serile lungi de vară în care dispărem cu prietenii în aventuri rupte parcă din povești…

Bucuria plină de pace și liniște a mirosului de mâncare aburindă sau a dulcelui preferat ce ne așteaptă pe masă, când ne întoarcem de la joacă sau de la școală. O îmbrățișare ce ne șterge lacrimile când suntem supărați. Buzunarul de care putem trage când vrem să ne cumpere ceva la ce visăm de mult, în taină. Zâmbetul strălucitor sau îngândurat din ochii în care, privindu-ne, simțim că lumea e despre noi, că existența noastră micuță mișcă întreg universul. Copilăria este și un loc în care, însă, din când în când, ochii și gurile zeilor scapără fulgere și aruncă umbre asupra vieților noastre. Asta pentru că – așa cum avem să aflăm mult mai târziu – „zeii“ sunt și ei oameni, sau mai bine spus, sunt zei umani. În momentele astea, ei pot să nu mai fie binevoitori cu noi, pot chiar să ne sperie sau să ne provoace suferință, lăsându-ne singuri în fața monștrilor copilăriei: întunericul, frigul, păianjenii, vampirii, durerea, însăși singurătatea, precum și neputința, cel puțin relativă, în relația cu acestea.

Privindu-ne în oglinzile pline de umbre și fulgere, învățăm că acestea sunt umbrele noastre, ele fiind uneori reale, iar alteori doar distorsiuni ce provin de la oglindă (dar și asta o să aflăm doar mai târziu). Cu fiecare astfel de ocazie – și mai ales dacă nu există acele oaze de refacere, care să urmeze furtunilor și în care să putem regăsi imaginile din oglinzile dragostei – vom adăuga câte o bucățică la puzzle-ul care va deveni imaginea noastră știrbă. Iar dacă o întâlnim suficient de des sau într-un mod suficient de imprevizibil, imaginea aceasta însăși va deveni un monstru al copilăriei noastre, „sinele nostru insuficient de bun“, orice ar însemna asta.

Dacă oglinzile dragostei ne oferă suficientă siguranță și o „perspectivă a încrederii“, vom dezvolta viziuni realiste asupra noastră și asupra celorlalți, vom învăța să ne raportăm la noi înșine, precum și la cei din jur ca la niște ființe valoroase, demne de apreciere și iubire, care sunt în același timp puternice și vulnerabile, capabile de lucruri extraordinare și totodtă supuse greșelii. Vom învăța să iubim oameni reali. Vom putea accepta cu mai mare ușurință imperfecțiunile noastre și pe ale celorlalți, ca făcând parte din firescul condiției umane, fără ca ele să pericliteze imaginea fundamentală reflectată în oglinda dragostei. Sentimentele de vinovăție și de rușine vor păta doar cu atâția stropi de realitate lumea imaculată a copilăriei câți ne sunt necesari pentru a începe să ne dezvoltăm mușchii uneia dintre deprinderile esențiale pentru supraviețuire: adaptarea.

De asemenea, ele vor reprezenta baza acceptării și compasiunii față de imprefecțiunile celorlalți. Dacă oglinzile dragostei nu sunt sufiecient de accesibile sau de sigure pentru noi, însă, ne vom identifica în mare măsură cu imaginea noastră știrbă și chiar vom învăța să ne fie teamă să ne privim în oglindă. În orice oglindă. Vom învăța perspectiva fricii, a pericolului, a neîncrederii. Vom căuta să creăm o altă imagine, fără cusur, care va fi fragilă, însă, neputând suporta confruntarea cu oglinda. Orice greșeală, orice imperfecțiune riscă să distrugă imaginea „bună“ și să adauge imaginii știrbe o tușă pe care nu o mai putem suporta. În plus, perspectiva fricii sau a neîncrederii este o perspectivă „vitregă“, critică. Ea nu numai că taxează din greu orice greșeală, dar poate chiar transforma oricând prinții în broaște și prințesele în molii… Cu alte cuvinte, chiar dacă am făcut un lucru bun, el sau rezultatul său poate fi distorsionat de această perspectivă vitregă…

Asta, în teorie. În practică, mai degrabă purtăm cu toții în noi – mai mult sau mai puțin – ambele tipuri de imagini și ambele tipuri de oglinzi, de perspective. Studiile din sfera teorei atașamentului au arătat lucrul acesta (susținut, de altfel, și de abordările contextualiste, mai recente): pe de o parte, în cadrul multiplelor noastre experiențe relaționale, ne formăm, în anii timpurii ai copilăriei așa-numitele ”modele de atașament”; ele presupun imagini despre noi înșine, despre valoarea noastră fundamentală și despre cât de demni suntem de prețuire și iubire, cât și imagini despre disponibilitatea celorlalți în raport cu noi, mai ales, în momente de nevoie. Pe de altă parte, mai târziu, chiar la vârsta adultă, în relațiile noastre cu ceilalți, în funcție de calitatea interacțiunii actuale, pot fi activate modelele noastre de siguranță, sau dimpotrivă, cele de nesiguranță, indiferent care sunt cele preponderente pentru noi. În fiecare interacțiune, în fiecare întâlnire, Tu și cu Mine așezăm față în față toate aceste oglinzi și imagini pe care le avem în bagaj. Mă văd pe mine însămi și te văd pe tine. Chiar și într-o fracțiune de secundă, chiar și fără cuvinte. Și chiar dacă nu ne dăm seama.

Psihologíi trendy ale secolului trecut, sau psihologíi prost înțelese (cel puțin în cultura occidentală, incluzând-o aici și pe a noastră) – ale cărei amprente le mai auzim și le mai simțim și azi – au adus un mare deserviciu omenirii întărind ideea individualismului, sub forma promovării unor idealuri de „oameni – supraoameni – neoameni“, de fapt, adică oameni care sunt și „trebuie“ să fie fericiți tot timpul (iar atunci când nu sunt, e responsabilitatea lor să redevină rapid, prin resurse interioare), care nu au frici, nu au tristeți, au performanțe maxime mai tot timpul, nu greșesc, desigur, iar toate astea sunt în legătură directă cu o stimă de sine extraordinară.

℗PUBLICITATE



Nu contează ceea ce cred alții despre tine, contează doar ceea ce crezi tu despre tine însuți“, ori „Sursa fericirii e în noi“ – sună familiar, nu-i așa? Sau, cunoaștem, probabil, cei mai mulți dintre noi, imaginea atât de vehiculată a pisicuței care se privește în oglindă și vede acolo imaginea unui leu, sau a unui tigru… sau variante. Oare chiar așa să fie? Ăsta ar fi destinul nostru omenesc? Să muncim singuri, fără a avea nevoie de nimeni, la mușchii imaginii de sine, iar atunci când imaginea ar fi „suficient de perfectă“, asta ne-ar da dreptul, în sfârșit, să ieșim în lume cu ea, să ne arătăm și celorlalți? Iar în rest, să ne retragem, să ne ascundem, până când, dacă ne mobilizăm suficient resursele interioare, redevenim demni de ochii lumii…?

Ironia constă în faptul că nevoia de acceptare, de validare, de iubire, nevoia de cooperare, reprezintă nevoi omenești fundamentale, universale. 

Dincolo de faptul că această perspectivă nu e foarte eficientă (să ne gândim doar la viața unei pisicuțe care vrea o viață bună de pisică, alături de motanul ei soț, cu tot ce o fi însemnând asta în mintea ei de pisicuță, iar în loc de asta, are alături un tip ciudat care se vea altceva decât este, ba chiar se crede altceva decât ce este, căutând să trăiască o viață de leu sau de tigru, într-un înveliș de pisică), ea ne condamnă la singurătate, la izolare, atât în societate, cât și în relația noastră cu noi înșine. Ne condamnă la a ne construi scuturi groase, cât mai impenetrabile, care să ascundă tot ceea ce este vulnerabil, cu care să umblăm prin lume și cu care, treptat, ne identificăm tot mai mult, ajungând să credem că asta suntem noi. Întreb: cum mai putem simți căldura razelor de soare, căldura mângâierii, a strângerii de mână? Ironia constă în faptul că nevoia de acceptare, de validare, de iubire – în cel mai general sens al cuvântului – nevoia de cooperare, reprezintă nevoi omenești fundamentale, universale. De aceea teama de respingere este una dintre cele mai profunde temeri pentru cei mai mulți dintre noi: studii recente au arătat chiar faptul că anumite structuri ale creierului nostru reacționează similar față de respingerea socială și față de durerea fizică! Imaginează-ți: suntem față în față, Tu și Eu. Poate fi o întâlnire între scuturi și măsți. Poate fi o întâlnire între doi oameni. Reali.

În ultimii ani, societatea noastră a adoptat din ce în ce mai mult valori cum ar fi iubirea, toleranța, deschiderea, compasiunea, cooperarea. Îi simt și îi admir efortul efervescent de a se maturiza, dincolo de tot ce se spune rău despre ea, sau dincolo de tot ce se poate spune. Asemeni unui adolescent. Și asemeni oricărui copil sau adolescent – dacă a trăit într-un mediu autoritar-rigid – și căruia i-a lipsit în mare parte perspectiva încrederii, el are o dificultate în plus în a stabili relații bazate pe egalitate și reciprocitate, pe acceptare și compasiune. Ea are, încă, modele preponderent ierarhice, în care ești ori slab, ori puternic, în relația cu celălalt, ești bun sau rău, atotputernic sau neputincios, poți fi mândru de tine sau îți poate fi rușine.

Perspectiva încrederii înseamnă să credem în potențialul de dezvoltare al fiecăruia, ca în ceva ce rezidă în mod intrinsec în noi, face parte din programul nostru, împreună cu tot ce e necesar pentru aceasta și totodată să acceptăm – în noi înșine, cât și în ceilalți – că această evoluție nu va avea niciodată un parcurs liniar și pe care nu îl vom putea măsura cu ajutorul unui instrument de tip pat procustean, adică același pentru toți. Perspectiva încrederii înseamnă să ne bucurăm de reușite, în momentele în care lucrurile decurg conform planurilor, dar mai ales, să nu retragem investiția de încredere tocmai în momentele în care lucrurile nu decurg deloc conform așteptărilor, adică, în momentele cele mai dificile. Atunci când greșim, atunci când nu putem crede mai mult sau face mai mult, când ne abatem de la scopurile sau valorile noastre, atunci când nu suntem – prin comportamentul nostru – ceea ce ne dorim să fim. Pentru cei mai mulți dintre noi, asta e, bineînțeles, cel mai dificil. Sunt tocmai momentele când perspectiva neîncrederii, a fricii, își scoate capul, chiar de unde nu te aștepți, ca arsă (mi se întâmplă și mie, în continuare, chiar dacă lucrez de zeci de ani la asta)…

Dacă îți arăt că mi-e teamă, dacă îți spun că nu am putut mai mult, dacă observi că am greșit, dacă nu sunt zeița atotputernică, ce te-ai așteptat să fiu… ce am să văd în oglinzile tale? Dacă ai să alegi să mă faci să simt că îmi înțelegi dificultatea sau cel puțin ești dispus să încerci, că rămâi alături de mine, în același mod, privindu-mă ca pe aceeași persoană demnă de încredere, că te raportezi la momentul de vulnerabilitate ca la ceva omenesc, trecător, ce nu mă definește mai mult decât momentele mele bune, ce nu mă definește, de fapt, nici mai mult, nici mai puțin decât exact în acel moment, în acea situație… poate, dacă te vei putea conecta la experiența mea, cu vreunul din momentele tale de vulnerabilitate, cel mai probabil, mă vei ajuta să cresc mai departe, chiar și pentru tine. La fel și dacă, inițial, te vei lăsa copleșit de perspectiva fricii, arătându-mi „oglinda vitregă“, dar vom putea regăsi, ulterior, oaza încrederii.

Desigur, nu e loc și nu face obiectul articolului de față să dezbatem modurile concrete în care putem valida o persoană într-un moment dificil, menținând investiția de încredere și susținând sau ghidând în continuare dezvoltarea. Din fericire, azi, avem acces la tone de informații în legătură cu aceasta. Și la fel de adevărat este că avem, bineînțeles, fiecare, dreptul fundamental de a stabili limitele relațiilor noastre, incluzând pe acela de a renunța la anumite relații, sau de a nu (mai) dori să contribuim la creșterea cuiva. Dincolo de toate astea, însă, tot ce vreau să întreb, este: cine sunt copiii societății noastre? Cine să fie părinții societății noastre?

Tu și Eu. Față în față. Cu oglinzile și imaginile noastre. Chiar și pentru o fracțiune de secundă.

Dr. Krisztina G. Szabó este psihoterapeut, formator și supervizor în cadrul Asociației Române de Hipnoză Clinică, Relaxare și Terapie Ericksoniană (ARHTE), cu specializări și în Psihoterapia Centrată pe Persoană (focusing) și în Terapia prin Acceptare și Angajament (ACT). În prezent, desfășoară activități de formare în hipnoză clinică și terapie ericksoniană în cadrul ARHTE, precum și de formare continuă, și lucrează ca psihoterapeut în practică privată în cadrul Centrului PsiFocus (psifocus.ro).

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
21,45 lei
Continuă cumpărăturile
1