Singurătate sau fericire în doi?

Rău cu rău, dar mai rău fără rău” spune o vorbă veche, dar atât de actuală când vine vorba despre relații. Îi percepem pe cei de lângă noi în funcție de relația în care suntem cu ei, de așteptările pe care le avem și de compatibilitate. Când suntem la începutul unei relații, totul pare minunat și nu ținem cont de anumite informații disonante care pot apărea.

Din dorința de a găsi niște semne care să ne confirme că suntem într-o relație potrivită pentru noi, trecem cu vederea sau respingem orice dovezi care ar putea semnaliza faptul că pe viitor ar putea apărea anumite conflicte. În realitate idealul nu se materializează, nici perfecțiunea, dar există toleranță, acceptare și o potrivire de ansamblu. Dacă imaginea de ansamblu ne oferă confort fizic și psihic, ne va fi mult mai ușor să fim toleranți. Dacă nu, cu greu putem găsi în noi toleranță față de celălalt. Multe relații ajung să se destrame din cauza unei revelații catastrofale, care nu poate fi tolerată. Când dispare magia începutului și deschidem mai bine ochii, ne trezim prinși într-un cerc vicios format din blamare a celuilalt și autojustificare. Ajungem să ne concentrăm doar pe ceea ce face celălalt greșit, justificându-ne propriile preferințe și atitudini. Fără să ne dăm seama, începem să ne autojustificăm, fiecare trăind cu senzația că dreptatea este de partea lui. Autojustificarea ajunge să împietrească inimile, căci ei nu îi pasă dacă aduce sau nu beneficii.

Supravegherea și argumentarea (a tot ceea ce unul face și celălalt nu) este calea sigură către o relație nefericită. Fără a cunoaște temeinic în ce constau diferențele dintre noi, vor exista momente, în relație, când „ne vom călca pe bătături„. Conștientizând că suntem diferiți, vom înțelege cum i-am ofensat pe ceilalți. O examinare atentă a ceea ce facem și ce nu facem în contextul respectării diferențelor dintre noi ne ajută să înțelegem cum îi afectează pe ceilalți comportamentul nostru și de ce provocăm reacțiile de care ne lovim. Așa cum comportamentul nostru provoacă reacții, tot așa și sentimentele noastre sunt responsabile de reacția provocată.

Cu toții am simțit la un moment dat că am dat totul și nu am primit nimic în schimb. Atunci am devenit victime și am considerat că nu suntem responsabili pentru ceea ce ni s-a întâmplat sau pentru ceea ce am simțit. Am căutat să ne autojustificăm. Am jonglat cu învinovățirea și resentimentele.


De cele mai multe ori, femeile sunt cele care se grăbesc să dea vina pe sine. Ele își asumă exagerat responsabilitatea.

Se întâmplă să recurgem în repetate rânduri la compromisuri și să ne adaptăm, pentru a păstra armonia și a evita confruntarea. Doar că, după ce ne-am „sacrificat„, suntem nemulțumite că ceilalți nu fac același lucru. Mai apoi, ne confruntăm cu autocompătimirea, care nu face altceva decât să ne limiteze la a experimenta doar nefericirea. Când ne plângem de milă, abilitatea de a iubi este restricționată. Atunci rămânem prinse într-o poveste care, printr-o simplă întoarcere a paginii, ar fi putut deveni cu totul alta, mai simplă și mai frumoasă.

Nicio relație, fie ea de dragoste sau de prietenie, fie profesională, nu poate supraviețui dacă nu se bazează pe încredere reciprocă, respect mutual și admirație. Cei ce au relații pe termen lung, „prietenii de-o viață” sau căsniciile trainice nu se urmăresc unul pe celălalt, ci își acordă încredere și spațiu. Chiar și atunci când nu sunt de acord, ei respectă punctul de vedere al celuilalt și nu îi pun la îndoială încrederea. Chiar dacă nu își aprobă totul, ei se susțin reciproc și încearcă să empatizeze.

Membrii cuplurilor fericite au hotărât că este mai bine să fie în continuare fericiți, decât să aibă unul dreptate, iar celălalt nu” — Yvon Dallaire, psiholog


Orice om are nevoie să se simtă apreciat, valorizat, aprobat, iubit. Atunci când ne simțim iubiți, stima de sine crește. A avea alături pe cineva care ne iubește pentru ceea ce suntem ne flatează ego-ul și ne stimulează altruismul.

Omul este în mod fundamental o ființă socială și, conform psihologului Abraham Maslow, „cuplul reprezintă cel mai bun antidot pentru singurătate„. Ideea de a fi doi liniștește și calmează. Ideea de a fi doi ne dă un sentiment de siguranță. Dacă am înțelege mai bine diferențele dintre noi, ne-am putea susține mai ușor unii pe ceilalți, ne-am accepta mai ușor și am ști să ne ascultăm și să ne respectăm chiar și tăcerile.

Distribuie acum

Simona Ioniță

Simona Ioniță este editorul AgentiaDeCarte.ro, autoare a trei cărți și blogger din 2008. Absolventă a Cursurilor Postuniversitare de Relații Publice, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (Universitatea București). Pasionată de cărți, psihologie, teatru și călătorii.

Mai multe articole de Simona Ioniță

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA