Nu știu de unde am credința viscerală că relațiile sunt atât de importante, vitale aș putea spune. Buna mea prietenă mi-ar spune probabil, în jargon psihoterapeutic, că am o schemă de abandon. Și cred că asta este una dintre explicații pentru faptul că întrețin prietenii care sunt aproape de-o vârstă cu mine.
Psihologia relațională a ultimilor ani ne vorbește despre cât de important este modelul de relaționare căruia i-am fost martori în copilăriile noastre. De aceea, frecvent în cabinet suntem curioși să aflăm cum au fost cuplurile și relațiile oamenilor din copilăriile pacienților noștri. Copilăria mea într-adevăr susține pe deplin modelul relațiilor de durată și astfel cade de acord și cu știința: bunicii mei materni, foarte prezenți în viața mea și a sorei mele, s-au cunoscut pe vremea studenției și au plecat din această lume la câteva luni distanță – ca o dovadă a faptului ca erau de nedespărțit. Apoi mama și tata, a căror relație de coechipieri prin viață – deoarece altfel nu cred că îi voi putea vedea vreodată – simt că mi-a modelat sufletul într-o jumătate în căutarea întregului. Nici prieteniile nu erau puse mai prejos în familia noastră: cea mai veche prietenie a mea este cu fiica celor mai buni prieteni ai părinților mei. Deci și prieteniile se pot transmite transgenerațional, nu doar traumele!
Cred în relații bune pe viață, nu în relații toxice cărora le oferi timpul tău de frica singurătății. Sunt și relații care se termină, dar numai după ce-am luptat să le facem să meargă.
Nu sunt naivă să cred în suflete pereche pe care dacă nu le găsești mori singur! Tocmai din cauza marii mele încrederi în relații nu pot să cred că pe lumea asta ar putea exista doar o singură persoană care să ne poată deveni partener… ci cred că poți găsi acea jumătate în mulți oameni, dacă îi permiți inimii să ofere și să primească. Cred în relații bune pe viață, nu în relații toxice cărora le oferi timpul tău de frica singurătății. Sunt și relații care se termină, dar numai după ce-am luptat să le facem să meargă.
În mintea mea o echipă pe viață e acea relație care nu merge totdeauna bine, câtodată înregistrați pierderi, sunt momente în care spiritele se încing – oho, și încă cum! – și se spun nespuse, alteori chiar vă urâți, dar doar pentru scurt timp și niciodată nu abandonați lupta. Nu lupta împotriva celuilalt ci lupta pentru a ține relația în picioare. Da, deoarece relațiile sunt complexe și câteodată grele, dragostea nu se pogoară peste noi din neant și nici nu trăim fericiți până la adânci bătrâneți fără a ne strădui pentru ceea ce iubim. Relațiile presupun muncă iar a face un happy ending să se întâmple este dificil.
Și până la urmă de ce ar merita atâta muncă? Chiar așa? După toată munca pe care o depunem în relațiile noastre profesionale, la job sau în relațiile dificile din familiile noastre de origine nici măcar relația de cuplu nu este un loc cald și sigur unde să ne putem relaxa pur și simplu fără a depune efort? Nu este un loc unde bunăstarea apare natural?
Mare parte din munca pe care o fac în lucrul cu cuplurile constă în a-i convinge ca trebuie să fake it till you make it! Și oricât de bizar ar suna, are sens deoarece dacă facem în cuplu doar ceea ce „ne vine natural să facem“ o dăm frecvent în bară. Nu cumva tocmai din cauza asta ajungem să avem probleme? Țipăm cum ne vine natural, jignim cum ne vine natural, ne criticăm reciproc în cel mai natural mod, suntem reci și nu îi comunicăm partenerului nevoile noastre așa cum suntem obișnuiți sau mințim cu bună știiță… Și câte alte comportamente perfect naturale dar distructive nu avem în cuplu? Dar, până la urmă, de ce atâta muncă?
℗PUBLICITATE
Primul motiv care îmi vine în minte este faptul că avem deja dovezi științifice semnificative care vorbesc despre importanța relațiilor bune cu cei din jur pentru calitatea vieții și longevitate. Cu alte cuvinte, dacă investim timp, muncă și răbdare în relația de cuplu trăim mai mult și mai bine. Pe de altă parte, oricine se află într-o relație echilibrată poate depune mărturie în acest sens: fiecare zi în care știi că alături de tine se află cineva care te face să te simți iubit și în siguranță, este o zi mai ușoară, mai senină. La fel cum fiecare zi petrecută în deconectare poate fi un Iad.
Un alt motiv important, mai ales pentru cei care sunt părinți este faptul că ei sunt cei ce transmit mai departe un model, o filosofie a relațiilor ce poate dăinui peste generații. Este greu de crezut că un copil căruia nu i se arată că poate avea încredere în relații va dezvolta ușor această abilitate. Dacă relația căruia îi este martor este una marcată de instabilitate și conflict, de răceală sufletească sau lipsa intimității și este o relație unde în permanență se țin conturi, mai mult ca sigur aceste lucruri vor avea repercusiuni la nivel transgenerațional. Din păcate, creierul uman nu se supune zicalei „fă ce zice Popa, nu ce face Popa“. Tu ești Popa și copilul tău învață să se poarte cu semenii lui din ceea ce tu faci în relații. A-i face, deci, bine să muncești la acest cadou pe care i-l faci în fiecare zi ființei prin care-ți transmiți valorile mai departe.
Îmi dau seama că acesta, însă, este doar un punct de vedere, o perspectivă. Este părerea cuiva care a avut modele de relații de lungă durată, în care partenerii conlucrau deși lucrurile nu mergeau ca unse totdeauna și nu a trăit dezamăgiri sau traume dificil de trecut în propriile relații. De aici, poate, încrederea mea nezdruncinată în toate relațiile și mai ales în cele de cuplu. De aici și aviditatea pentru sfârșituri fericite. Lucrurile pot sta diferit în funcție de trecutul fiecăruia dintre noi și fiecare experiență trebuie privită cu respect și lipsit de judecăți de valoare.
O să parafrazez spusele unui mare psihoterapeut care spunea că ceea ce s-a stricat într-o relație, tot într-o relație se poate repara. În aceste vremuri dificile pentru lumea noastră, speranța și frica vin din același loc: de la cei din jurul nostru și de la legăturile pe care le creăm cu aceștia, cu riscul de a fi răniți dar cu marea posibilitate de a fi fericiți. După cum spunea titlul unei emisiuni Riști și câștigi! Dacă reușim să ieșim victorioși împreună din lupta pentru putere pe care o ducem cu toții în relațiile noastre, câștigul este dincolo de orice pierdere am înregistrat pe parcus.
Alte perspective pot ieși la suprafață dicutând cu cei din jurul nostru sau mergând la spectacole cum este OPEN, realizat de o echipă condusă de Leta Popescu la Fabrica de Pensule din Cluj și care-l are ca protagonist pe George Albert Costea. Spectacolul va avea două reprezentații și la București la Centrul Educațional Replika în datele de 17 și 18 decembrie 2016.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
