Reconectarea, amalgam de bucurie și durere

Vă scriu astăzi despre reconectarea cu cineva drag şi despre… stupoare! Nu bucuria pe care o trezeşte revederea, ci tot despre… durere! Fiindcă reconectarea aduce în primă fază multă bucurie, dar apoi şi… durere.

Astă primăvară am fost la un curs la Cluj şi le-am luat copiilor nişte cadouri pe care abia aşteptam să le dau. Când am ajuns acasă, toţi s-au bucurat să ne revedem şi am avut aşa vreo 15 minute de veselie zgomotoasă. Apoi le-am arătat cadourile. Îm timp ce copilul meu mare şi cel mic au fost tare încântaţi de ce le-am adus, fetiţa mea mijlocie, Anna s-a uitat la cadou (era un Lego pe care şi-l dorea), s-a uitat la mine, iar ochii i s-au umplut cu lacrimi. Şi a început să ţipe: „Cadoul ăsta este foarte urât! Nu am ce face cu el! Nu îl vreau!” Îmi venea să îi reamintesc că ea mi l-a cerut şi că de ce se mâţâie aşa. De ce nu e recunoscătoare pentru ceea ce primeşte, că alţi copii nu se bucură de aşa ceva. Iar ea nu se mulţumeşte niciodată cu ce are. Însă în loc să fac asta, fiindcă ştiam drumul emoţional pe care vi-l voi povesti mai jos, i-am zis aşa:

„Iubita mea frumoasă, îmi pare aşa de rău că nu îţi place cadoul! Că nu ţi-am luat ce-ţi doreai!”

„Vreau altul! Vreau să te duci acum înapoi şi să-mi iei altul!”


„Offf, îmi pare rău, dar nu pot face asta. Nu iau alt cadou pentru fetiţa mea dulce.”

„Eşti o rea!”

„Stiu că îţi e greu… Eu cred că te vei bucura de cadouaş şi o să-i vezi frumuseţea. Ştiu însă că acum nu poţi…”


“Nu o să mă bucur niciodată! Este cel mai urât cadou! Pleacă acolo înapoi şi să nu mai vii niciodată înapoi! Tu nu mă iubeşti! Eşti o rea! Nu-ţi pasă de mine!”

Aşa a continuat cam jumătate de oră, ea spunându-şi durerea, eu ascultând-o. După jumătate de oră a zis că vrea să faca lego-ul cu mine, chiar aşa urât cum e! L-am făcut împreună, apoi când a fost gata, ea mi-a zis că îi place, totuşi.

Ce s-a întâmplat? De ce revederea a adus cu ea un torent de emoţii intense de tristeţe, furie, teamă şi de reproşuri? În momentul în care am plecat şi ne-am luat rămas bun, Anna şi-a închis dorul şi tristeţea într-un seif, pentru a se bucura de viaţă şi fără mine. În perioada asta, ea s-a jucat, a vizitat prietene, s-a simţit bine. Când i se făcea dor de mama, cerea TV sau mânca ceva dulce sau fugea la o prietenă sau o trăgea de păr pe surioara ei mai mică. Apoi, ne-am revăzut, s-a bucurat iniţial, dar fiindcă seiful ei pe care ea l-a ferecat cât a putut de bine s-a deschis, tristeţea, teama şi furia legate de despărţirea noastră au ieşit la suprafaţă! Fiindcă se simţea în siguranţă să îl deschidă.

Dar, de fapt, ceea ce vreau să îţi spun e ca mi-a fost dor de tine!

Şi mi-a spus, aţi văzut sub ce formă, aşa: Mi-a fost dor de tine! Atât de dor, încât mă durea să simt. Şi mi-a fost teamă că mă uiţi, că nu m-ai sunat destul! Mi-a fost teamă că îţi place munca ta mai mult decît de mine. Că alegi pe cei cu care te întâlneşti, şi nu pe mine! Mi-a fost frică că nu mă mai iubeşti şi mi-e teamă fără iubirea ta de mamă! E cald şi bine cu tine şi vreau să am asta mereu. Acum că nu am avut toate lucrurile astea faine cu mama, mi s-a făcut teamă. Şi m-am supărat pe tine, m-am înfuriat că ai plecat. M-am înfuriat că nu contez eu cel mai mult tot timpul! M-am înfuriat că nu ai sunat destul să vorbeşti cu mine! Că ai vorbit mai mult la telefon cu ceilalţi copii şi că nu m-ai căutat încă o dată atunci când tu ai sunat şi eu eram la o prietenă! Vreau să simt că eu contez pentru tine, iar tu nu mi-ai arătat asta! Şi eu mă strădui să fiu o soră bună, să fiu o fetiţă bună, iar tu nimic! Nu vezi nimic! Gata, trebuie să îţi arăt tot ce am simţit şi am nevoie de un pretext ca să ţi le arăt pe toate. Aaaa, am găsit repede: îţi zic că nu îmi place cadoul de la tine! Asta e! E cel mai urât cadou pe care l-am văzut vreodată! Nu îţi vorbesc elegant, că eu nu raţionez acum, îti zic tot ce-mi vine. Creierul meu nu raţionează. Nici când am ales pretextul de a mă înfuria pe tine şi a descărca seiful prin plâns şi ţipete, nici atunci nu îmi mergea cortexul pre-frontal şi nu raţionam. Era doar seiful (amigdala, sălaşul emoţiilor) care se descărca. Şi tu ştii că atunci când se descarcă, emoţiile se rostogolesc la vale cu o repeziciune care e prea mult şi pentru mine uneori. Şi zic de toate! Dar, de fapt, ceea ce vreau să îţi spun e ca mi-a fost dor de tine!

drumul emoţiilor e acelaşi, şi la copii şi la adulți

Asta aduce cu sine reconectarea. Bucurie şi durerea că ne-am lipsit unul altuia. La adulţi e fix la fel. Fiindcă drumul emoţiilor e acelaşi, şi la copii şi la adulți. Doar că nouă, adulţilor, cortexul prefrontal ne merge mai bine şi ne putem controla tumultul emoţional ceva mai ușor. Dar, dacă seiful nostru e plin, e greu să îl opreşti la orice vârstă!

Aşadar, înainte m-am concentrat pe alfa şi omega ale conectării dintre doi oameni, copii sau adulţi: pe momentul de rămas bun şi pe cel de revedere. Adică pe deconectare şi reconectare. Două momente din timp pline de viaţă şi emoţii! Iar ce se întâmplă între aceste două momente, între alfa şi omega, e tot viaţa însăşi!

Distribuie

Otilia Mantelers

Otilia Mantelers - Parenting by Connection Instructor, trainer de Playful Parenting, psiholog în formare şi specialist în joaca terapeutică cu copiii de la 0-10 ani.

Mai multe articole de Otilia Mantelers

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA