Skip to content

Mintea este creierul în acțiune. Rolul ei este să prelucreze optim informațiile pe care le primește. Și își face treaba întotdeauna. Câtă vreme i se alocă drept misiune să apere zona de confort, nimic nou și inconfortabil nu va trece de ea fără luptă. Dacă va fi setată pentru îndeplinirea unei misiuni imposibile, va fi deosebit de preocupată să găsească o cale pentru asta și va fi prima care va crede că și imposibilul este relativ.

Slăvim și proslăvim mintea umană pentru că este cu adevărat fascinantă. Fără ea am fi doar o adunătură de mamifere care ar merge de-a bușilea și astăzi. Pentru că din fericire o posedăm din dotare, cum-necum o folosim și acum ne vom cugeta asupra cum o folosim.

Din dorința de a afla mai multe, psihologia a deschis calea cercetării despre inteligența artificială, după care subiectul a fost luat foarte în serios de către informaticieni. John McCarthy o definea prin 1955 ca fiind „o mașină care se comportă într-un mod care ar putea fi considerat inteligent, dacă ar fi vorba de un om“ și definiția lui a rămas de referință până în zilele noastre. Progresul în crearea unei inteligențe artificiale este mic și având în vedere că intenția lor este să creeze o inteligență artificială care chiar poate gândi și este conștientă de sine, progresul cercetărilor este condiționat de o mult mai bună cunoaștere a felului în care funcționează ființa umană.

Pentru că fascinant nu este doar că mintea omului poate înmagazina și prelucra date, ci mai ales felul în care poate transpune informația în cunoaștere, capacitatea de a transforma ceea ce există în ceva ce nu a existat înainte. Puterea de creație a minții este un aspect calitativ pe care inteligența artificială nu l-a putut reproduce, în ciuda aspectului cantitativ la care, evident, dă clasă.

Mintea umană nu este ceva care poate funcționa independent de restul sistemului uman. Nu poate funcționa independent nici măcar față de mediul înconjurător. Este, așadar, o componentă încadrată într-un circuit intern, supusă unor interacțiuni cu lumea exterioară. Complexitatea funcționării este dată de numărul de necunoscute variabile cu care este obligată să lucreze și de provocarea de a-și stabili un set de cunoscute-reper față de care să poată face ajustările necesare ori de câte ori omul trăiește o nouă experiență.

Principiul circuitului în natură conform căruia nimic nu se pierde, totul se transformă este o lege universală ce se aplică oricărui sistem în care există viață, inclusiv complexului sistem numit ființa umană. Singura cerință este să lași să fie pentru că ce este de făcut se întâmplă de la sine.

Iată, prin urmare, care este circuitul unei noi experiențe trăite firesc la nivel de sistem uman, cum se transformă fiecare nouă experiență în informații memorate:

  • În mijlocul unei noi experiențe, simțurile sunt conectate la mediul exterior de unde adună toate informațiile pe care sunt capabile să le adune și le trimit în valuri spre prelucrare creierului.
  • O parte a creierului le preia și procesul de prelucrare presupune reorganizarea neuronilor, generarea de noi rețele neuronale.
  • În același timp, o altă parte a creierului are ca răspuns la aceste modificări o reacție chimică ce se concretizează într-o simțire, emoție pe care o trimite mai departe la corp.
  • Corpul absoarbe la nivel de trăire experiența, el fiind instanța înzestrată cu darul de a simți gustul experienței și cu capacitatea de a o categorisi ca fiind minunată, periculoasă, dezgustătoare, îmbietoare, fericită, dureroasă, etc..
  • Informația conținând acest adevăr-simțit codificat este apoi decodificată pe înțelesul rațiunii.
  • Mintea memorează feed-back-ul final și pe baza lui va stabili un protocol pentru experiențele viitoare similare.

Așa arată o relație de colaborare conștientă între rațiune și simțire: ca un schimb eficient de informații la finalul căruia întregul sistem uman se află în armonie și este conștient de sine și de relația lui cu mediul înconjurător.

℗PUBLICITATE



Numai că omul și-a propus într-o zi istorică neconsemnată posterității să se autocucerească, să proclame mintea ca stăpână a circuitului care poate impune propriul traseu. Așa a apărut dresajul corpului de către minte și s-a ajuns la performanța unui nou om – neom. Neomul dă cu biciul în sluga lui credincioasă – corpul – care îi spune adevărul și numai adevărul, obligând-o la tăcere, dar este suficient de sofisticat ca să numească asta disciplinare prin puterea minții.

Iată cum, analizat dintr-o altă perspectivă, clișeul „o minte sănătoasă într-un corp sănătos“ capătă un alt înțeles. Un corp cu șanse de a fi sănătos este mai întâi de toate un corp respectat în totalitate pentru scopul pentru care a fost creat. A te afla în respect față de propriul corp, înseamnă a te afla în respect și față de adevărul simțirii tale.

Convinsă cumva că e periculos să se bazeze pe puterea seducătoare de simțire a corpului, mintea s-a reorientat și a ajuns să creadă mai degrabă ceea ce vede și aude la alții sau, după caz, să tindă către perfecțiunea dintr-o lume imaginată.

Și, astăzi, ne minunăm și ne învinovățim de incapacitatea de a rămâne conectați la noi, de nevoia nesănătoasă de a ne face altceva sau altcineva fericiți în loc să ne autoîmplinim, ne mirăm că avem nevoie de un partener de la care așteptăm, de fapt, să se integreze în circuitul nostru și să umple golul de simțire pe care l-am creat prin deconectare de la propria simțire.

Există o breșă în sistem. Am izolat rațiunea de simțire și experimentăm ce înseamnă separarea puterilor fără niciun protocol de colaborare.

Ceea ce mintea recunoaște natural ca și cunoscută-reper față de care poate lua deciziile optime este starea de simțire pe care o trăiește corpul. Pentru o sănătate mintală adecvată e nevoie să redăm minții accesul la și încrederea în ceea ce îi transmite corpul.

Este adevărat că fiecare dintre noi a simțit măcar o dată în viață dorința de a putea lua o decizie fără presiunea implicării emoționale. Numai că… ar fi bine să avem grijă ce ne dorim. Câtă vreme mințile sclipitoare ale lumii nu au reușit să creeze o inteligență artificială care să se apropie cât de cât de ceea ce mintea umană poate face, înseamnă că e cazul să apreciem pe de-a-ntregul capacitatea specific umană.

Ca nou-născuți am putut supraviețui, în perioada în care creierul își construia funcționalitatea, doar pentru că simțurile erau activate. Știam când ne e foame, când ne e somn, când avem nevoie de căldură sau de brațele mamei fără nicio urmă de îndoială. Și nu ne trecea nici foamea cu somn, nici somnul cu un biberon cu lapte.

Corpul nu ne minte. Este cel mult revoltat sau resemnat de atâta nebăgare în seamă și de atâta neîmplinire a menirii lui.

Anca Pavel este psiholog și psihoterapeut. A lăsat deoparte cariera de economist la 40 de ani și în ultimii 7 ani s-a dedicat psihoterapiei. Lucrează sub metafora „Sculptez cu unelte potrivite minți complexe“ pentru că noi toți, ca o piatră brută, putem fi sculptați prin diverse și complexe unelte terapeutice pentru a ne dezvălui frumusețea unică și autenticitatea. Pentru mai multe informații o găsiți pe ancapavel.com.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0