Puterea vindecătoare a jocului, a râsului şi a plânsului. Interviu cu Aletha Solter

Am stat de vorbă cu Aletha Solter, psiholog, despre viaţa emoţională a copiilor, despre lacrimi şi frici, despre rivalitatea dintre fraţi, despre şcoală şi despre teme. Aletha Solter este doctor în psihologie, recunoscută la nivel internațional ca expert în atașament, traumă și disciplină non-punitivă. Ea a scris mai multe cărţi adresate părinţilor, printre care: „Lacrimi și Crize de Furie„, „Jocul Ataşamentului„. Este fondatoarea The Aware Parenting Institute, care are astăzi instructori certificaţi în peste 17 ţări.

În cartea dvs, „Jocul Atașamentului”, viața emoțională a copiilor, dar și legătura părinte-copil sunt privite și din perspectiva puterii vindecătoare a jocului. Puteți să numiți câteva tehnici de joc pe care le putem folosi atunci când interacționăm cu copiii noștri, astfel încât să putem aborda unele probleme de comportament și/sau de atașament?

O tehnică de joc pe care o recomand frecvent părinților se numește „jocul de inversare a puterii„. Această activitate părinte-copil este utilă mai ales pentru reducerea agresivităţii la copii. De exemplu, mama sau tatăl îl pot invita pe copil la o bătaie cu pernele, în care părintele se preface că este slab, neajutorat și înspăimântat. Dacă părintele îl lasă pe copil să-l „bată„ într-o manieră jucăuşă, copilul va râde și, probabil, va dori să continue jocul. Râsul copilului este elementul terapeutic cel mai important, deoarece e un mecanism natural de eliberare a stresului, care îi permite copilului să elimine frustrarea și furia. Copiii sunt, de obicei, mult mai puțin agresivi după ce au jucat cu părinții lor acest tip de joc de inversare a puterii. De asemenea, această activitate întărește legătura părinte-copil.

Școala românească este un mediu destul de stresant pentru majoritatea copiilor, fiind proiectată să pună accent mai mult pe concurență și mai puțin pe cooperare, mai mult pe memorie mecanică și mai puțin pe creativitate, rezultatul fiind dezvoltarea unei gândiri rigide, în detrimentul uneia flexibile, cu rol adaptativ. De asemenea, nivelul setului de teme pentru acasă pare să fie prea mare, iar conținutul acestor teme, prea plictisitor. Cum putem ajuta copiii de vârstă școlară să facă față acestui stres și, totuși, să-și îndeplinească activitatea școlară într-o manieră responsabilă și plăcută?


Atunci când școala devine pentru copil un mediu stresant, părinții pot ajuta acasă ascultând emoțiile copilului, observând stresul, plictiseala, validând emoțiile de frustrare ale copilului. Dacă un copil spune că își urăște profesorul, părinții ar trebui să accepte acest sentiment fără să încerce să-l apere pe profesor. Ei pot invita copilul să joace rolul unei scene de la școală, în care unul dintre ei are rolul de profesor, iar celălalt joacă rolul de elev. Dacă își exagerează rolurile, copilul, probabil, va râde. De exemplu, părintele poate juca rolul unui profesor care se comportă ca o vrăjitoare rea sau ca un monstru. Părinții îi pot ajuta pe copii la teme, făcându-le distractive și jucăușe. Pentru a contracara stresul cauzat de o școală competitivă, părinții pot juca jocuri de cooperare cu copiii lor acasă, în care să nu existe câștigători sau învinși. Părinții ar trebui, de asemenea, să evite folosirea de pedepse sau sisteme de recompensare acasă.

Bebelușii și copiii mici plâng foarte mult și din motive variate. Care este cel mai bun mod de a alina plânsul unui copil? Care sunt avantajele fiziologice și psihologice care se ascund în plânsul copiilor?

Bebelușii plâng din două motive principale: pentru a comunica o nevoie imediată și pentru a se vindeca de stresul sau traumele din trecut (cum ar fi traumatisme la naștere, supra-stimulare sau frustrări acumulate). Astfel, părinții ar trebui să încerce mai întâi să răspundă nevoilor copilului (cum ar fi foamea sau nevoia de a fi ținut în braţe). Dacă bebelușul continuă să plângă în timp ce este ținut în braţe, chiar şi după ce toate nevoile posibile i-au fost îndeplinite, abordarea cea mai utilă ar fi să continue să-l țină în braţe într-o manieră iubitoare și să îl lase să plângă. Acest sprijin pentru a plânge îi va permite lui să-și elibereze stresul și să se vindece de traume prin mecanismul natural de vindecare al plânsului. Scopul nu este acela de a opri plânsul, ci de a crea o legătură de iubire și de siguranță emoțională, astfel încât bebelușul să plângă cât îi este de necesar. Cercetările privind plânsul arată că hormonii de stres sunt secretaţi în lacrimi și că oamenii sunt în general mai relaxați după un plâns bun (aşa cum s-a constatat măsurându-se tensiunea arterială, ritmul cardiac și undele cerebrale). Dar să nu uităm că bebelușii nu ar trebui lăsați niciodată singuri, atunci când plâng.

În jurul vârstei de trei ani, copiii devin conștienți de fenomenul morții, un proces care le poate influenţa emoțiile. Cum le putem explica cel mai bine conceptul de moarte și cum să îi ajutăm să își depășească temerile cu privire la acest aspect ireversibil al vieții?


Multe dintre temerile copiilor cu vârsta cuprinsă între 3 și 8 ani provin din conștientizarea, din ce în ce mai clară, a morții. Când copiii dezvoltă temeri, există trei lucruri utile pe care părinții le pot face:

1) Să le valideze emoţia de frică și să manifeste empatie,

2) Să ofere informații exacte și să le răspundă întrebărilor lor într-un mod simplu și onest, și

3) Să le permită să-și elibereze emoțiile prin plâns și/sau râs. De exemplu, dacă unui copil îi este frica de câini, părinții să îi permită copilului să plângă, dacă este foarte supărat atunci când vede câinele. Mai târziu, ei îi pot da copilului o jucărie care arată ca un câine de pluș și, în joaca lor, ei se pot arăta înfricoșați atunci când copilul se preface, prin câinele de pluș, că îl mușcă pe părinte. Atât plânsul, cât și râsul vor fi de ajutor în reducerea anxietății copilului.

Rivalitatea dintre fraţi; de ce se ceartă frații tot timpul? Ca părinți, cum putem ajuta la descurajarea luptelor de putere dintre ei?

Există multe motive pentru rivalitatea dintre fraţi, inclusiv insuficienta atenție a părinților și interferența cu nevoile celorlalți. Vă recomand să lăsați cel puţin trei ani distanţă între naşterile copiilor dvs, pentru a reduce probabilitatea de rivalitate frățească. De asemenea, vă recomand să eliminați orice concurență acasă și să evitați folosirea pedepsei și a recompensei. Tipurile de jocuri și activități de cooperare (cum ar fi gătitul sau inventarea de cântecele) pot ajuta la reducerea rivalității fraților. De asemenea, este important să petreceți timp singuri cu fiecare copil, separat. Cercetările au arătat că doar o jumătate de oră, petrecută o dată pe săptămână, cu fiecare copil, într-un joc non-directiv, centrat pe copil, poate reduce rivalitatea frățească și alte probleme de comportament. În timpul acestui tip special de joc, părinții îi acordă atenție copilului și îl lasă să facă tot ce dorește. Unii copiii le pot cere părinților să îi urmărească cum se joacă cu păpuși, blocuri de lego sau trenuleţe. Alții pot solicita o participare mai activă din partea părinților. Cu cât mai mult părintele se joacă în mod individual cu fiecare copil în acest fel, cu atât mai puţină rivalitate va exista între frații din familia respectivă.

Sunteți recunoscută la nivel internațional ca fiind un expert în atașament, traume și disciplină non-punitivă. Aţi scris o serie de cărți, ați consiliat nenumăraţi părinți și ați îmbunătățit multe vieți. Această ultimă întrebare se referă la călătoria dvs. personală, ca mamă și bunică. Au existat momente când a fost dificil să puneţi în practică cu propriii dvs. copii, toate cunoștințele și experiența pe care aţi dobândit-o?

Am scris cinci cărți pentru părinți. Dar când s-a născut primul meu copil, nu aveam aceste informații. A trebuit să învăț majoritatea acestei abordări prin încercări și erori. De exemplu, fiul meu a avut o naștere traumatică și a plâns mult când era mic. Acum există studii care arată o corelație între traumatismul de la naștere și cantitatea de plâns, dar nu aveam această informație la acea dată și nu eram întotdeauna sigură cum să răspund la plânsul fiului meu. Așa că am experimentat abordarea în care îl ţineam în brațe atunci când plângea și am observat beneficiile acestui lucru pentru fiul meu. Atunci când s-a născut fiica mea, cinci ani mai târziu, m-am simțit mai încrezătoare și am evitat unele dintre greșelile pe care le-am făcut cu fiul meu.

Distribuie acum

Oana Calnegru

Oana Calnegru este psiholog și psihoterapeut de familie şi trainer de programe de dezvoltare personală adresate copiilor şi părinţilor. A absolvit programul de formare în psihoterapia relațională din cadrul AMPP. Este co-organizator al conferinței "Disciplina fără dramă" susținută de Tina Payne Bryson.

Mai multe articole de Oana Calnegru

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA