Skip to content

„Nu (mai) ești omul de care m-am îndrăgostit!“ De oricare parte a reproșului ne-am afla, fie că suntem partea dureros deziluzionată, fie cea surprinsă de acuzație, ne confruntăm brutal cu gândul insidios că am fost trădați încă din start. Nu e vorba de transformările treptate pe care – trebuie să recunoaștem, cu inima împărțită – le suferim atât noi, cât și partenerii noștri de-o viață. Kilogramele se adună treptat, ce era îndrăzneț și obraznic acum e lăsat spre pământ, mândrețea de păr lung în care se pierdeau mângâierile altădată lasă loc unei coafuri „șic” care promite să ne întinerească măcar cu cinci ani, mersul e mai puțin entuziast, obiceiurile mai fixe și iritante, opțiunile politice și sociale mai acute și intens apărate. Ne zicem printre oftaturi resemnate la un pahar de vorbă că toate acestea fac parte din cursul normal al vieții.

Ceea ce ne doare profund și ne alimentează sentimentul de trădare este gândul că schimbarea – de la persoana de care ne-am îndrăgostit până la străinul familiar cu care ne vedem obligați să ne petrecem viața – a fost premeditată. Ne regăsim perfect în cuvintele lui Leonard Cohen: „Numai unul dintre noi a fost real și acela am fost eu“. Farmecul, conversația captivantă, privirea seducătoare, atențiile subtile, declarațiile inspirate au făcut parte dintr-un scenariu abandonat de îndată ce am fost cuceriți. De atunci încolo, prințul (sau prințesa) s-a transformat într-un broscoi leneș de baltă, care are un repertoriu fascinant de amabilități și farmece pentru spectatorii de pe mal, dar se lăfăie în mâlul dezinteresului din propria curte. Dacă am fi văzut toate astea dinainte, am fi ales altfel, ne-am fi protejat mai bine. Sau… cine știe? Oricum, cineva ar fi trebuit să ne avertizeze. Așa ar fi fost cinstit. La urma urmelor, nu există nicio instituție de protecție a consumatorului de relații, la care să te plângi că ingredientele de pe ambalajul dinainte de nuntă nu se regăsesc decât puțin spre deloc în conținutul din spatele ușilor cuplului. Ne simțim îndreptățiți să ne scandalizăm ca-n Caragiale: „Dacă e trădare, […] fie! … Dar cel puțin s-o știm și noi!“. Să scrie pe ambalaj!

De cealaltă parte, sentimentul de trădare are gustul respingerii. Toate eforturile pe care le depunem pentru a deveni mai atractivi în ochii unui potențial partener, toate gesturile, surprizele, cuvintele bine alese, dovezile de deschidere și disponibilitate emoțională au în substrat dorința nerostită ca, odată trecute granițele inimii, persoana iubită să găsească puterea de a accepta părțile cele mai intime ale ființei noastre, acelea care se dezvăluie dincolo de ușile închise. În momentele cele mai optimiste, îndrăznim să sperăm că cel/cea pentru care depunem atât efort ca să-l  apropiem, va ajunge să îmbrățișeze și acele părți ale sufletului, minții, corpului nostru pe care nici măcar noi nu le putem iubi. Ori reproșul că nu suntem ceea ce am prezentat în primele întâlniri, că n-am livrat ceea ce am promis, insinuarea că suntem mai pricepuți la marketing decât la autenticitatea trăirilor sună ca o trădare — cu atât mai profundă și mai confuză, cu cât eforturile pe care le-am depus au fost mai mari și mai costisitoare decât am crezut că putem dărui. Persoana pe care am învestit-o cu cheile de acces la cele mai sensibile camere ale edificiului nostru sufletesc, odată ajunsă acolo, declară revoltată că preferă ce se vede din afara porții.

Ambele perspective pornesc de la un mit cu care operăm în aproape toate relațiile interumane în care ne aflăm: acela al omului cu două fețe. Îl vedem în bărbatul cuceritor la nunți și sindrofii, care acasă râgâie o așa-zis rugăminte de a i se aduce încă o bere cât timp se uită la meci. Ne sare în ochi când observăm femeia care zâmbește suav la o întâlnire cu rudele, pentru ca, după ce închide ușa, să umple de venin urechile nefericitului obligat prin contract să o asculte. Dăm înțelept din cap la micile trădări ale prietenilor-confidenți, vecinilor, verilor și mătușilor și, din când în când, enunțăm cu emfază: „Și-a dat arama pe față.“ Dacă în cazul cunoștințelor și colegilor avem o tresărire măruntă, în ceea ce îi privește pe partenerii de viață, ne simțim îndreptățiți la o indignare profundă. Cum de am putut fi păcăliți așa de amar? Cum de n-am văzut cine era cu adevărat? Această dualitate este cu atât mai revoltătoare, cu cât noi putem spune cu mâna pe inimă că am fost autentici și onești, ne-am comportat natural și am dat ce aveam mai bun relației de cuplu în care ne aflăm. Oare… putem spune asta cu adevărat?

Teoria construcției sociale a personalității susține că nu există un sine constant, dur și clar precum diamantul, pe care să-l numim eul nostru adevărat. Ceea ce suntem și devenim mereu este o colecție de roluri sociale pe care le-am învățat, le adaptăm mereu și le activăm în funcție de situație, de relație, de context. Din această perspectivă, omul cu două sau mai multe fețe este fiecare dintre noi, chiar dacă pe dinăuntru lucrurile se simt întotdeauna la fel de autentice. Tot eu sunt și persoana care s-a enervat la supermarket, și omul care vrea să facă un bine pentru familia sa, și profesorul care încearcă să-și motiveze studenții, și copilul care dă ochii peste cap la telefonul mamei care vrea să-mi reamintească să nu uit fularul că e frig. Ne simțim mereu la fel de adevărați în rolurile și situațiile în care ne aflăm. În complexitatea fibrelor sufletului, toate rolurile pe care le jucăm își găsesc natural locul în combinații de dorințe, idei, gânduri, motivații, nevoi, emoții — toate ale noastre, toate parte din noi. Ne vine să glumim ca Lincoln care, acuzat de oponentul său, Douglas, că are două fețe a replicat: „Dacă aș avea două fețe, credeți că aș purta-o pe aceasta?“ Văzut dinafară, însă, pare că suntem cazuri la indigo de Jekyll și Hyde care conspiră machiavelic pentru a atinge niște obiective personale.

℗PUBLICITATE



Pentru cuplu, în special, această perspectivă este dezastruoasă. Atunci când ne plângem că cel/cea cu care ne-am căsătorit nu mai e aceeași persoană de care ne-am îndrăgostit, afirmăm, de fapt, că există o parte a ființei sale pe care nu o putem iubi. Această parte e tocmai cea care se manifestă în spațiul privat, în intimitatea cuplului, acolo unde e locul pentru cele mai vulnerabile laturi ale personalităților noastre. Tocmai dualitatea aceasta, între public și privat, în grup și în cuplu, în afară și înăuntru e cea care activează roluri diferite, părți diferite ale personalităților ambilor parteneri. În timp ce trecerea de la public la privat pare lină și naturală pentru noi, e adesea greu de acceptat în ceea ce îi privește pe partenerii noștri. Cu alte cuvinte, ne dorim ca în intimitate să se comporte cu noi la fel de șarmant și de grijuliu cum se străduiesc să o facă în public, cu persoane care (cel puțin în opinia noastră) n-ar merita atât efort. În aparență, această cerință e rezonabilă. În esență, însă, îi cerem partenerul să reacționeze la mediul familiar al casei și al relației cu același stres și aceeași activare necesare pentru autoprezentarea în public. Acea atitudine, acea fațetă a personalității sale după care tânjim este cea la care am fost expuși la începutul relației, atunci când și noi făceam parte din sfera sa publică. Între timp am trecut granița dintre public și privat spre intim și am descoperit că, din cercurile interioare ale lumii sale, partenerul nostru se vede altfel. Nemulțumirea noastră se aseamănă cu aceea a unor proprietari nemulțumiți că din interior nu pot vedea fațada casei. Ca pondere, petrecem mult mai mult timp în contact direct cu latura domestică a partenerilor noștri de viață decât cu persoana lor publică. Și totuși, primele impresii hotărâtoare, primele interacțiuni, primele conexiuni le facem în sfera publică a viitorilor noștri parteneri. Oare e inevitabil să fim dezamăgiți? Să presupunem din start că, dacă afară-i vopsit gardul… înăuntru miroase a cușcă de leopard din care a evadat îngrijitorul? Să ne împietrim în resemnare, cu un aer de îndreptățire?

Problema are două laturi, dar nu a mea și a ta, ci latura publică și latura privată a cuplului, așa cum o casă are interior și exterior, ambele diferite, cu funcții diferite. Mai mult decât atât, interiorul, viața privată a cuplului se construiește mereu, atât din actele, vorbele, gesturile mărunte, cât și din trăirile împărtășite, gândurile profunde și ideile complexe cu privire la noi și locul nostru în lume. Departe de a fi simplu și bine compartimentat, interiorul cuplului seamănă mai degrabă cu tărâmul minunilor în care am căzut ca Alice prin gaura unei vizuini sau (pentru fanii serioși ai Doctorului Who) cu un tardis, mult mai mare decât părea dinafară, care poate fi explorat la nesfârșit.

În primul rând, așteptarea ca lumea privată a cuplului să includă rolurile noastre publice este în mare parte nerealistă. Situațiile, stimulii care le declanșează — privirile critice ale celorlalți, necesitatea de a fi acceptați social, cerințele profesionale sau ale grupului — lipsesc (slavă Domnului!). Astfel, unul dintre parteneri, care de obicei este centrul petrecerii și candidat la rolul de clovn oficial al grupului său de prieteni, își poate manifesta latura melancolică în spațiul sigur creat de intimitatea cuplului. În loc să se simtă ofensată că nu e la fel de nostim și doritor să o întrețină cu glume și replici haioase, partenera sa, conștientă de această dualitate, va putea accepta cu o atitudine ocrotitoare această vulnerabilitate, chiar dacă spiritul spumos și optimismul debordant au fost cele care au cucerit-o inițial.

În al doilea rând, în spațiul privat al cuplului, fără spectatori care să altereze interacțiunile, cei doi sunt și oglindă, dar și declanșatori, unul pentru celălalt. Așa că, în loc să ne lamentăm că partenerul nu mai e persoana de care ne-am îndrăgostit, am putea să ne întrebăm ce anume scoatem la iveală din bogăția sa interioară? Ce roluri, ce fațete îi activăm? Și de ce? Un partener care înțelege că este parte activă în crearea contextului care va activa cele mai calde, afectuoase, vulnerabile sau, dimpotrivă, cele mai acide, acuzatoare și defensive părți ale celuilalt va fi atent la spațiul afectiv pe care îl creează în jurul partenerului său. Va avea grijă la cuvintele de bun venit, la exprimarea generoasă și frecventă a emoțiilor pozitive, la reacțiile de acceptare a emoțiilor celuilalt, astfel încât să creeze contextul în care să se poată activa farmecul, generozitatea spiritului și creativitatea.

Nu în ultimul rând, e o problemă de maniere în cuplu. Fără a renunța la autenticitate, la onestitate și relaxare, putem aduce în spațiul privat al cuplului ceva din manierele pe care le întreținem în public. Recunoștința, amabilitatea, sărutul mâinii și al buzelor la revedere sau înainte de culcare, aranjatul mesei sau al camerei ca și cum ar fi din când în când o sărbătoare pe neașteptate, zâmbetul curtenitor, oferirea locului mai confortabil, ținerea de mână, discuțiile despre o carte, o emisiune, un articol, darurile simbolice nu sunt doar arsenalul manierelor publice. Sunt valori cu care îmbogățim viața intimă a cuplului și îi demonstrăm partenerului că nu suntem cel/cea de care s-a îndrăgostit. Suntem mult, mult mai mult decât atât.

Zenobia Niculiță este psiholog, lector universitar doctor și realizator de programe TV pentru părinți, educatori și profesori. A coordonat și realizat mai mult de 30 de lucrări și proiecte de cercetare pe teme din domeniile psihologiei dezvoltării, psiho-sociologiei familiei și psihologiei școlare. A publicat două volume de povestiri pentru copii și 20 de capitole, cărți și articole științifice. O puteți găsi online la adresa: zenobianiculita.ro.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
26,40 lei
Continuă cumpărăturile
1