Problema este la „el(ea)”

„Eu sunt ok. Dacă el/ea s-ar schimba puţin totul ar fi perfect.” Aaron T. Beck, părintele terapiei cognitive, este de părere că focusarea pe greşelile celuilalt este, adesea, un simptom pentru o relaţie disfuncţională (Beck, 1978). Cercetările de specialitate şi studiile din sfera terapiei de cuplu şi familie arată că atunci când partenerii se implică, reciproc, în tipare de blamare infinite şi nerealiste în relaţia lor ceva nu funcţionează.

În astfel de situaţii, cea mai bună abordare este dezvoltarea de noi strategii care să ajute relaţia, şi nu vânătoarea greşelilor sau eterna luptă pentru cine are dreptate şi cine a greşit. Chiar şi în situaţiile în care partenerul(a) este demn(ă) de blamat pentru problemele tale, prin a face ceva pentru relaţie te poţi recompensa şi poţi avea mari beneficii. Spre exemplu, în cuplu apar numeroase certuri deoarece comunicarea dintre voi doi este deficitară, şi presupunem că celălalt reacţionează impulsiv şi adesea explodează, ceea ce este dureros pentru tine. Cu toate acestea, dacă reuşeşti să-ţi îmbunătăţeşti stilul de comunicare, şi partenerul(a) va fi nevoit(ă) să facă schimbări deoarece reacţiile tale vor fi diferite. Relaţiile de cuplu sau familie funcţionează precum un sistem – dacă un element se schimbă atunci schimbarea este resimţită la nivelul întregului sistem. Dacă tu alegi să-ţi schimbi comportamentul mai repede sau mai târziu şi celălalt va fi nevoit să facă asta. Dar, este nevoie de răbdare, acceptare şi flexibilitate psihologică.

Exemple de inflexibilitate psihologică în cuplu sau familie sunt: Soţia mea este nebună; Partenerul meu este imposibil. Aceste gânduri peiorative sunt manifestări cognitive ale inflexibilităţii noastre şi reflectă cel mai adesea percepţiile noastre şi nu realitatea obiectivă. Este adevărat că atunci când suntem furioşi sau invadaţi de emoţiile cu valenţă negativă avem tendinţa de a ne comporta iraţional – dar asta nu înseamnă că suntem „nebuni”. Orice manifestarea a iraţionalităţii poate fi un semn al dis-stresului (stresul negativ) sau al unei nemulţumiri. De asemenea, deseori dezvoltăm o serie de distorsiuni cognitive şi în baza acestora interpretăm acţiunile şi comportamentul celor de lângă noi. În astfel de situaţii ceea ce noi percepem ca fiind catastrofal, un observator extern poate numi reacţie extremă sau exagerată.

Partenerul(a) mea este imposibil(ă). Credinţa că celălalt este imposibil poate fi o exprimare a relaţiei disfuncţionale din cuplu. Atunci când oamenii sunt blocaţi în luptă, atunci când niciunul nu vrea să cedeze, evident că fiecare pare imposibil în ochii celuilalt. Dar atunci când am rezolvat conflictul, avem tendinţa de a-i considera pe cei dragi ca fiind mai flexibili şi mai rezonabili.


Desigur, trebuie să recunoaştem că sunt şi situaţii în care conflictele interioare sau de personalitate ale unui partener sunt atât de intense încât este dificil de trăit cu acesta. În astfel de situaţii un ajutor de specialitate (ex. psihoterapia) poate fi benefic. Cu toate acestea, evaluarea clinică a partenerului(ei) trebuie făcută de un specialist în sănătate mintală şi nu de către celălalt partener. În orice caz, a depune un efort pentru a schimba relaţia de cuplu sau familie ne poate ajuta să decidem dacă percepţia noastră, cu privire la faptul că celălalt nu se poate schimba, este corectă sau nu.

Fotocredit Cosmin Tuduran

Distribuie

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA