Poate fi trauma transmisă prin ADN-ul nostru?

Johnatan Davis într-un articol din Uplift a supus dezbaterii o tematică sensibilă și profundă în același timp: putem oare moșteni traumele strămoșilor noștri? Și dacă da, cum și ce putem face pentru a învăța să ne eliberăm de traume pentru a nu le transmite mai departe copiilor noștri. Studiile recente din epigenetică ne ajută să conștientizăm importanța vindecării, dintr-o perspectivă transgerațională.

Susan Pease Banitt făcând referire la Sindromul Post Traumatic spune că acesta „este o tragedie a întregului corp, un eveniment uman integral, de proporții enorme cu repercusiuni masive!

Teoria „traumei intrageneraționale” are la bază ideea că traumele grave îi pot afecta pe copiii și pe nepoții celor care au avut o experiența directă, ca urmare a traiului cu o persoană care suferă de PTSD (Sindrom Post Traumatic) și a provocărilor pe care trauma le poate crea. Ceea ce este nou este faptul că – datorită domeniul emergent al epigeneticii – știința descoperă că trauma este transmisă generațiilor viitoare prin mai mult decât comportamente învățate.

Un exemplu adesea menţionat este cel legat de supraviețuitori ai Holocaustului care transmit efectele traumei, copiilor și nepoților lor. Se pare că trauma, sau efectele ei, sunt transmise prin genele noastre, și acest aspect are consecințe enorme pentru noi oamenii, ca specie.


Ce dăm mai departe copiilor noștri?

Singura şi cea mai periculoasă idee pe care am învățat-o în școală este faptul că genele pe care le ai de la părinții tăi sunt transmise copiilor tăi, și nimic din ceea ce faci în viața ta nu le schimbă. Din fericire, constatările noului domeniu științific al epigeneticii începe să schimbe această atitudine periculoasă. Într-adevăr, dăm mai departe exact aceiași cromozomi de la mamă la copil, cu toate acestea, calitatea pe care o au atunci când îi primim poate fi îmbunătățită sau diminuată în funcție de ceea ce se întâmplă cu noi, și de alegerile pe care le facem, în timpul vieții noastre.

Motivul pentru care este periculos pentru noi să credem altfel, este că acest lucru a dus la generaţii întregi de oameni cu credința că alegerile lor în ceea ce privește propriul corp și mediul care îl afectează nu au un efect dăunător asupra genelor generațiilor viitoare. Pe scurt, acest lucru are potențialul de a ne vedea involuând, pur și simplu, din ignoranță. Din fericire, conștientizarea rolului epigeneticii se răspândește, ajutându-i pe oamenii să înțeleagă că modul în care ne trăim viața poate schimba calitatea propriilor noastre gene în mai bine și implicit, pe cele pe care le transmitem urmașilor noștri.

Ce este epigenetica?

Știm cu toții imaginea unui dublu helix al ADN-ului. Imaginați-vă acum că fiecare dintre cele treisprezece trepte pe scara în spirală, care alcătuiesc un cromozom nu este pur și simplu o treaptă, ci un binar, aminoacizi comutatori de tipul „on/off“. Este posibil să fii primit același cromozom, exact pe care mama sau tatăl tău l-au avut, dar acest cromozom a suferit schimbări în funcție de modul în care ţi-ai trăit tu viața. Unele trepte pe „scara” ADN-ului sunt comutate pe „off” în cazul în care în trecut erau comutate pe „on” și vice-versa. Genele tale răspund la mediu, ca și tine deoarece sunt așa cum ești şi tu, adică sunt vii.


ADN-ul se află în centrul celulelor noastre și furnizează instrucțiunile necesare pentru ca noi celule să fie create. Prin urmare, un ADN de o calitate mai bună este egal cu instrucțiuni de calitate mai bună pentru celulele care urmează să fie create și, asta înseamnă un corp mai sănătos și mai fericit. Pe de altă parte, o continuă degradare a structurii epigenetice a genelor noastre ar putea duce la scăderea imunității și a fertilității și o sensibilitate crescută la mutație celulară.

Când trauma emoțională devine copleșitoare

În termeni simpli, trauma are loc atunci când ajungem la un punct căruia nu îi putem face față. Suntem copleșiți și nu avem instrumentele sau aptitudinile necesare pentru a ne descurca. Ne aflăm într-o stare în care sistemul nostru nervos simpatic merge într-o stare de epuizare şi putem rămâne blocaţi în modulul de supraviețuire al creierului de luptă (fight) sau de retragere (flight) pentru un timp mai îndelungat decât este corpul nostru proiectat să funcţioneze pe acest mod. Susţinând corpul în această stare de alertă ridicată, provoacă epuizarea și alterarea funcțiilor normale ale sistemului organismului. În cultura noastră, ne referim la cazurile acute ale acestei stări ca la o tulburare sau la un sindrom de stres post-traumatic.

Datorită acestui diagnostic, avem această limită oarecum arbitrară care aproape spune că oamenii cu adevărat traumatizați sunt pe de o parte, iar restul sunt pe de o altă parte. Realitatea este că granița dintre cei care suferă de sindrom post-traumatic și oricine altcineva a fost inventată, creată, formată de mintea umană, cu puțină considerație pentru faptul că trauma o purtăm în noi toți, în grade diferite.

Genul de traume pe care noi toți le putem purta, poate include chiar și cele mai mici lucruri, cum ar fi momentul în care am fost batjocoriți pentru că nu știam răspunsul la o întrebare sau alte lucruri aparent nesemnificative, cum ar fi să fii tachinat când erai un copil. Poate include și momente de durere și tragedie care au avut loc pe tot parcursul vieții noastre, dar de departe cel mai mare predictor al traumei este dacă durerea resimțită a fost copleșitoare și dacă, în continuare este copleșitoare.

Potrivit psihologiei transpersonale, în cazul în care trauma este atât de copleșitoare încât singurul nostru mecanism de apărare este de a evita să o simțim, atunci vom continua să o purtăm până când într-o zi, vom avea curajul și puterea de a simți în cele din urmă totul, realizând astfel un fel de „completare” emoțională, deși evenimentul fizic poate s-a petrecut cu mult timp în urmă. O serie de probleme pot preveni însă acest lucru: o persoană poate simţi că nu este într-un mediu suficient de sigur, sau că nu ar beneficia de sprijin suficient pentru a-şi manifesta vulnerabilitatea de a simţi o durere veche pentru a o elibera. Persoana poate lupta cu faptul că ar putea fi re-traumatizată retrâind amintirea a ceea ce s-a întâmplat.

Să ne eliberăm de traumă pentru a nu o da mai departe

Pentru unii oameni, este suficient să le fie explicat faptul că au nevoie pur și simplu să accepte și să permită sentimentelor de durere și disconfort să existe, în loc să încerce să le ascundă, să le evite sau să le împingă departe. De îndată ce o persoană îşi judecă și etichetează durerea interioară ca fiind ceva rău sau ceva pe care nu doresc să simtă sau nu le place, atunci fără intenţie și involuntar ţin durerea captivă și o împiedică să treacă.

Permiţând durerii să curgă, în loc să încercăm să o oprim să se întâmple, este modul în care îi permitem să ne lase și să ne elibereze, cu toate că poate exista un risc considerabil de re-traumatizare. Se poate ca acest lucru să se întâmple atunci când o persoană trezește o durere veche și traumatică, pentru a încerca să o elibereze, dar apoi, în loc să accepte și, astfel, să o lase să „se scurgă” din ei înşişi, ei se contractă în jurul ei prin raționamente și judecăți, acest lucru este ceva ce ei nu vor. Așa că experimentează durerea din nou, dar fac acest lucru fără a se elibera de ea.

Pentru cei de la capătul extrem al scalei traumei cunoscut sub numele de sindrom post-traumatic, aceste experiențe ale unei dureri vechi și traumatice, care poate apărea pentru a fi eliberată, sunt spontane („neinvitatate”) și involuntare. În timpul acestor crize, care pot fi declanșate de ceva care seamănă cât de cât cu trauma originală sau poate chiar deloc, re-traumatizarea are loc în mod repetat și poate menține problema. 

Ce se întâmplă atunci când nu ne putem elibera dureri vechi şi traumatice?

În cazul în care o persoană are o experiență traumatică și nu este în stare să o proceseze emoţional, pentru că este pur și simplu prea copleșitoare, influența acestor evenimente asupra organismului, prin cantități imense de hormoni de stres, semnalizează genelor că mediul este unul ostil și nesigur. Acest lucru are un efect asupra calității epigenetice a genelor. Structura epigenetică a genelor se modifică și, prin urmare genele în această stare pot fi trecute la generațiile viitoare.

Cele mai grave exemple de traume transgeneraționale apar atunci când o generație se naște purtând trauma părinților lor, iar părinții și copiii încă trăiesc în condiții traumatice. În unele cazuri, acest lucru poate merge mai departe pe mai multe generații, în special în cazuri de război în curs de desfășurare, de colonizare sau de genocid. Prof. Judy Atkinson vorbește despre munca ei de a ajuta întregi comunitățile indigene să se vindece de traume transgeneraționale în cartea Trauma Trails. Tehnici, cum ar fi Breathwork şi Vipassana au avut succes în eliberarea traumelor, precum și cazuri severe de sindrom post-traumatic au fost vindecate prin mijloace psihedelice, cum ar fi psihoterapie asistată de MDMA, sau utilizarea ceremonială a ayahuascai.

Evoluând – Involuând – ca specie

Putem asemănă, metaforic, structura epigenetică a ADN-ului nostru cu o piatră, sau cu un cristal. Moleculele într-o rocă pot fi identice cu cele găsite într-un cristal, cu singura diferență că moleculele dintr-o rocă sunt amestecate, în timp ce acelea dintr-un cristal sunt mai aliniate, permițând luminii să treacă. În același mod, poate că există mai multe stări amestecate și mai multe stări aliniate astfel încât comutatorii de aminoacizi „on/off” din ADN-ul nostru să se poate regăsi. Vestea bună este că, dacă structura noastră epigenetică poate deveni relativ amestecată din cauza provocărilor și factorilor de mediu dureroși, ele pot, de asemenea, să devină mai aliniate pe măsură ce vom lua decizii mai sănătoase cum ar fi să ne expunem la mai puține contaminări de mediu și, dacă este posibil, la mai puține contaminări emoționale, cum ar fi stresul și trauma.

Viață poate fi privită ca o realitate în care toate drumurile duc la învățare și la creștere. Calea cea mai puțin blândă poate degrada calitatea ADN-ului nostru, probabil, crescând probabilitatea ca: cei care nu se pot adapta destul de repede să nu supraviețuiască, precum și o mutație bruscă ne saltă la o alta subramură din arborele evolutiv.

Calea mai blândă a evoluției poate fi prin aducerea codul nostru epigenetic în stări superioare de aliniere prin vindecarea durerilor din trecut traumatice și poate chiar vindecarea traumei, pe care am primit-o noi de la strămoșii noștri. Singura întrebare care rămâne este: ce fel de specie ne dorim să fim?

Adaptare după  Jonathan Davis

Distribuie acum

Oana Calnegru

Oana Calnegru este psiholog și psihoterapeut de familie şi trainer de programe de dezvoltare personală adresate copiilor şi părinţilor. A absolvit programul de formare în psihoterapia relațională din cadrul AMPP. Este co-organizator al conferinței "Disciplina fără dramă" susținută de Tina Payne Bryson.

Mai multe articole de Oana Calnegru

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA