Plan de supraviețuire după un atac de rușine

Ruşinea se hrăneşte atunci când facem următoarele trei lucruri: o păstrăm secretă, nu îndrăznim să vorbim despre ceea ce simţim şi atunci când ne judecăm pentru starea emoţională pe care o trăim.

Îmi amintesc şi acum momentul în care am devenit, brusc, conştient de faptul că ceva se întâmplă cu mine: timpul parcă stătea pe loc, faţa îmi ardea ca o clătită uitată în tigaie, gâtu-mi era precum deşertul Sahara şi nu-mi doream nimic altceva decât să se facă repede, cât mai repede, o gaură în pământ, una suficient de mare încât să mă înghită, şi toată lumea să uite de faptul că sunt sau că am existat vreodată. După care au urmat un şir infinit de comentarii mentale despre cât sunt de incompetent şi de incapabil şi obsesiv mă întrebam “Cum se poate să fiu atât de tâmpit?”

„Stai jos băiatule. Părinţii tăi ştiu cât eşti de tâmpit?”


Atunci, încă, nu ştiam cu adevărat ce se întâmplă cu mine, aveam impresia că este doar o chestiune de timp ca întregul meu corp să explodeze, iar cenuşa mea să adie în vânt ca frunzele uscate înainte de furtună. Acum ştiu că a fost o furtună, doar că nu una meteorologică, ci una a ruşinii. Aceasta este prima mea amintire despre un episod petrecut la o oră de engleză, în şcoala primară, atunci când profesorul m-a ridicat în picioare, având aşteptarea ca eu să-i turui lecţia de gramatică predată la ora anterioară, pe care nu o înţelesesem nici atunci şi nici după ce mi-a spus: „Stai jos băiatule. Părinţii tăi ştiu cât eşti de tâmpit?

Din păcate acesta nu a fost singurul atac de ruşine pe care l-am trait în viaţa mea de şcolar, licean, student sau adult care încearcă să se integreze în comunitatea din care face parte. Acela a fost doar începutul unui carusel de evenimente despre care credeam că sunt singurul care le trăieşte şi care mă fac nedemn de societatea din care fac parte. Mereu am trăit cu convingerea vie că despre astfel de lucruri nu se vorbeşte, deoarece dacă ele ies la iveală oamenii îmi vor întoarce spatele şi se vor îndepărta şi mai mult de mine.


ruşinea este o teamă de deconectare (de abandon şi respingere)

Acum, după mai bine de cincisprezece ani de când studiez psihologia relaţională îmi este destul de clar că atunci m-am înşelat amarnic, deoarece ruşinea este una dintre cele mai primitive emoţii pe care fiinţa umană le trăieşte, este universală şi doar cei incapabili să simtă empatie şi conectare umană nu o trăiesc niciodată; cu toţii suntem îngroziţi să vorbim despre ruşine şi cu cât vorbim mai puţin despre aceasta cu atât mai puternică devine. Cercetătoarea americană Brené Brown este de părere că înainte de toate, ruşinea este o teamă de deconectare (de abandon şi respingere), care se manifestă ca un sentiment extrem de dureros ca rezultat al convingerii că avem un defect care ne face nedemni să fim iubiţi şi să ne integrăm cu adevărat într-o comunitate. Cu alte cuvinte, noi ne temem că semenii nu or să ne mai placă dacă vor şti adevărul despre noi, despre trecutul nostru sau despre dificultăţile prin care trecem.

Chiar dacă este o emoţie comună şi nimeni nu scapă de atingerea sa otrăvitoare, ceea ce foarte puţini dintre noi ştim este că ruşinea se hrăneşte atunci când facem următoarele trei lucruri: o păstrăm secretă, nu îndrăznim să vorbim despre ceea ce simţim şi atunci când ne judecăm pentru starea emoţională pe care o trăim.

Ca psihoterapeut am observat că cei mai mulţi dintre noi întâmpinăm o serie de dificultăţi atunci când vine vorba de a identifica clar ruşinea, pe care adesea o confundăm cu vinovăţia sau preferăm să o numim jenă, stânjeneală sau umilinţă. Însă, între ruşine şi vină există o mare diferenţă şi aceasta face şi ca prima să fie mult mai nocivă, dacă nu chiar toxică, în comparaţie cu a doua. Astfel, ruşinea se referă la individualitatea noastră, iar vinovăţia la comportamentul nostru. Chiar dacă vina este la fel de puternică ca ruşinea, efectele acesteia sunt de cele mai multe ori pozitive, în timp ce ruşinea este apropape de fiecare dată distructivă. Atunci când ne asumăm că am făcut ceva greşit, emoţia de vină este inconfortabilă, dar utilă deoarece ne poate determina să ne cerem iertare şi să corectăm sau să schimbăm un comportament. În timp ce ruşinea, care ne spune “Eşti defect!” nu face altceva decât să ne corodeze stima de sine şi speranţa că noi am putea să ne schimbăm în bine.

Dincolo de orchestra reacţiilor fiziologice care acompaniază ruşinea, putem recunoaşte foarte uşor această emoţie atunci când ne implicăm în comportamente de îndepărtare faţă de cei din jurul nostru, atunci când ne retragem, ne ascundem şi păstrăm o tăcere morbidă asupra a ceea ce simţim. Dar sunt frecvente şi manifestările în care alegem să ne confruntăm cu starea emoţională pe care o trăim şi ne străduim să le facem celorlalţi pe plac – doar de dragul de a nu ne respinge – adesea din nevoia de conectare ajungem să renunţăm la noi şi să-i facem pe alţii mai importanţi şi mai valoroşi decât Sinele nostru. Iar o a treia tipologie comportamentală este aceea în care ne împotrivim, încercând să ne exercităm puterea asupra celorlalţi, fiind agresivi şi folosind ruşinarea ca armă psihologică pentru lupta împotriva ruşinii.

Însă, adevărata strategie de a face faţă unui atac de ruşine este în sine un proces contraintuitiv. Potrivit cercetătoarei Brene Brown, care de mai bine de un deceniu studiază mecanismul ascuns al ruşinii umane, îmblânzirea acestei emoţii implică practicarea următoarelor trei lucruri: curaj; auto-compasiune şi conectare. Mai exact, avem nevoie să ne activăm curajul şi să nu ne ascundem sub armura ruşinii, chiar dacă “instictiv” am simţi o astfel de pornire. Mai apoi, este de un real folos să ne reamintim, că ruşinea este o emoţie universală, iar atunci când aceasta răsare, o atitudine definită de blândeţe şi bunătate faţă de noi înşine este obligatorie pentru a-i face faţă: “Sunt ok! Sunt o fiinţă umană – cu toţii greşim!” Chiar este indicat ca atunci când ne confruntăm cu un atac de ruşine să vorbim cu noi înşine ca şi cum am dialoga cu cea mai dragă fiinţă din viaţa noastră. Iar al treilea element vindecător este să ne conectăm la o persoană de încredere şi să-i dezvăluim povestea noastră, înainte ca ruşinea să ne convingă că nu este o idee bună – şi asta deoarece ruşinea nu suportă să ne audă spunându-ne povestea, de aceea ne încurajează să ne ascundem în spatele zidurilor tăcerii. Aşa cum am mai menţionat, ruşinea adoră secretul şi detestă punerea ei în cuvinte, deoarece destăinuirea şi împărtăşirea duc la stingerea ei. Este adevărat că o astfel de dezvăluire, implică o expunere completă, însă este important să păstrăm în minte faptul că – ruşinea şi teama nu pot tolera conectarea intimă şi autentică dintre doi oameni. Iar dacă avem în gând şi faptul că orice formă de exprimare a unei vulnerabilităţi, către o persoană de încredere, duce la o apropiere relaţională, atunci putem înţelege mai bine şi puterea relaţiilor sau ceea ne nouă ne place să numim călătoria de la vină/ruşine către vulnerabilitate şi vindecare.

Distribuie

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA