Skip to content

Pacientul nu vine la psiholog pentru a-și rezolva o problemă ci pentru a-și îndepărta ceva ce-l încurcă să-și rezolve problema.

Am 40 de ani şi sunt un bărbat divorţat. Am cunoscut o femeie care mi-a plăcut din primul moment, nu ştiu ce m-a atras la ea, poate zâmbetul uşor trist, poate privirea curioasă şi uşor inocentă, poate mâinile ca nişte aripi cu care voia să se acopere să nu se vadă întru totul, poate tăcerile ei… Am descoperit treptat un om inteligent, citit, uşor sofisticat…

Aveam aceeaşi vârstă şi oarecum un destin singuratic amândoi. Ne-am întâlnit de vreo câteva ori, i-am dat să înţeleagă că îmi place, i-am şi spus-o în cuvinte dar am văzut că nu a reacţionat la ele, ca şi cum aş fi vorbit cu altcineva. Mi-am schimbat strategia, m-am apropiat un pic mai mult şi am atins-o cu tandreţe… Emoţia mea s-a stins la hotarul corpului ei rece şi impasibil. Un pas înapoi m-a făcut să înţeleg că… nu, nu sunt bine primit. Profesia ei este total diferită de a mea, nu vreau s-o plictisesc cu pasiunea mea pentru construcţii, mici şi mari, machete şi schiţe, nu ştiu nimic despre fotografie, colaje şi altele ce o pasionează pe ea, spaţiul dintre noi se lărgeşte pe zi ce trece, mi-e teamă că imediat n-am s-o mai văd de atâta tăcere, nu pot s-o prind pentru că nu-mi întinde mâna, nu vreau s-o sperii ţipând de disperare… Rămân agăţat de ea, deasupra unei prăpăstii în care nu vreau să cădem nici unul dintre noi. Rămâne agăţată de privirile mele şi… nerostit îmi arată că mă vrea acolo. Eu sunt viu, clocotesc de viaţă şi aş smulge cu putere aura de nemişcare cu care se înconjura deseori pentru că acolo, în jurul ei e un spaţiu aseptic în care nu se întâmplă nimic.

Mă priveşte cu duioşie, râde exploziv la glumele mele, povesteşte lucruri interesante şi noi pentru mine, o ascult, pândesc momentul când e relexată şi atunci mai fac un pas către ea, dar ea face un pas înapoi şi uite aşa o ţinem într-un tango de vreo câteva săptămâni. Îmi place de ea, o vreau mai mult decât ca prietenă, nu vreau să forţez dar nici nu ştiu cum să mă mai comport că să ajung la femeia din ea. Când am întrebat-o ce părere are despre relaţia noastră, a spus că ea se simte bine aşa… dar eu nu mă simt bine şi am spus asta foarte categoric.

Mă obsedează faptul că e acolo şi nu o pot atinge cum vreau eu, că nu suntem un cuplu normal, eu am mai avut relaţii după divorţ dar au fost altfel, m-am desprins uşor atunci când nu a mai mers, acum stau parcă hipnotizat de neputinţa de a rezolva situaţia. Într-o seară, plimbându-ne am exprimat fiecare dintre noi o dorinţă pe care celălalt trebuia să o îndeplinească. Ea a dorit de la mine o săptămână la mare cu cortul (Dumnezeule, cu cortul…!?), eu am dorit ca ea să meargă la psiholog (Doamne, de ce…!?).

Dorinţa e dorinţă, peste o lună mergem la mare cu cortul, iar ea va face apoi terapie.

Am plecat plin de speranţă pentru relaţia noastră gândindu-mă că un spaţiu aşa de mic precum cortul nu va putea decât să ne apropie… Am găsit un loc cât mai aproape de mare unde ne-am aşezat şi am petrecut prima zi explorând micul univers unde aveam să ne petrecem o săptămână… A fost o vreme magică, soare toată ziua, iar nopţile răcoroase şi luminate de o lună ce tocmai intra în faza de descreştere. Nu pot spune că din când în când gândurile nu-mi fugeau către prima noastră noapte împreună… atât de aproape. Câţiva fluturi pe care-i crezusem amorţiţi se zbăteau uşor sub inima mea făcând-o să bată mai repede şi mai apăsat. E clar îmi spuneam, ea e aleasa mea, cum să o fac să înţeleagă asta? Soarele apusese de mult şi ne întorceam obosiţi către locul nostru. I-am cuprins mâna şi am avut senzaţia că simt în palma mea greutatea unei aripi moarte. Am privit-o… cu drag, încercând să deschid cu sufletul meu drumul către sufletul ei, să pun acolo toată dorinţa mea, trăirea mea îmbogăţită de căldura soarelui şi freamătul mării… bucuria mea se cerea împărtăşită şi voiam să fie ea părtaşa bucuriei mele. I-am cuprins umerii într-o deschidere largă a braţului meu… voiam să se simtă liberă dar şi ocrotită, voiam să mi-o apropii dar să-i dau şi şansa de a-şi alege propriul spaţiu de comfort, voiam să-i spun că o iubesc şi voiam să-mi spună şi ea acelaşi lucru.

– Îmi place să fiu cu ţine aici, acum, prezenţa ta îmi aduce bucurie…

– Şi e atât de frumos cerul…

Atunci mi-am dat seama că suntem alături şi totuşi atât de departe, eu priveam doar către ea, ea către restul universului. Şi mai aveam doar câteva cărţi de joc…

Inutil să spun că le-am pierdut pe toate, una după alta, fără să am măcar şansa unui egal…

În fiecare seară şi-a aşezat salteaua lângă cort, dormind sub cerul liber… „e atât de frumos cerul…“. Mă trezeam noaptea şi o priveam cum doarme liniştit, cu corpul relaxat, vedeam lumina lunii pe chipul ei şi mi se părea că văd o statuie rece şi mă chinuiam, întrebându-mă cum să insuflu viaţă acestui chip? Fiecare noapte mă făcea să mă simt mai neputincios, mai incapabil, mai puţin bărbat… femeia din ea nu mă văzuse, nu mă auzise ca şi cum nici n-aş fi existat. Oricâte strategii am folosit, se dovedea a fi fără folos şi oricât ar părea de ciudat, îmi doream să se strice vremea şi să plouă ca să vină în cort. Mi-au fost auzite rugile şi în ultima noapte a plouat mult şi vremea s-a răcit. A intrat în cort, şi-a pus un şal pe ea, şi-a cuprins genunchii cu mâinile şi-a privit toată noaptea ploaia cu capul sprijinit de marginea din faţă a cortului. Ultima carte piedută…

Ne-am întors acasă tăcuţi şi parcă împovăraţi, ea cu o nostalgie rece, eu strivit de-a dreptul de neputinţă. Mi-a mulţumit pentru săptămâna la mare pe care i-o dăruisem şi mi-a mărturisit solemn că ea nu-mi poate îndeplini dorinţa, nu va merge la terapie pentru că nu are de ce să meargă.

Şi uite aşa, şi asul pe care-l aveam ascuns în mânecă l-am pierdut în acest joc nedrept…

Şi eu acum fac terapie…

Am avut nevoie să fac asta, pentru că nu înţelegeam unde am greşit, ce nu am făcut corect, de ce mă simt cel mai neînsemnat bărbat de pe pământ… Gândurile acestea nu-mi dădeau pace şi ajunsesem să nu mai pot dormi, dimineţile erau înceţoşate, zilele obositoare şi fără bucurie, nopţile agitate şi lungi. Tristeţea se cuibărea din ce în ce mai mult în sufletul meu şi nu se dădea dusă cu nimic din ceea ce altădată îmi făcea plăcere. Voiam să înţeleg dacă eu am o problemă şi dacă aveam, cât de gravă era, voiam să-mi limpezesc oglinda în care mă vedeam din ce în ce mai puţin şi mai îndepărtat. Oare nu sunt în stare de a avea o relaţie, oare n-am fost niciodată în stare, oare nu sunt demn de iubirea pe care mi-o doresc şi căreia i-am făcut culcuş în sufletul meu…?

Reverbera în mintea mea o strofă din Teofil Răchiteanu:

℗PUBLICITATE



Cu frunţile-n piept şi cu ochii-n pământ
Umblă învinse pe drumuri iubirile
Sângerate, pierdute şi ostenite.
Nu le-ntreabă nimeni nimic,
Nici le tânguie, nici le mustră…

Simţeam că port după mine un munte de probleme şi mă întrebam dacă cineva va vrea sau va putea vreodată să facă lumină în lumea mea… Dar de la terapeuta mea, am aflat că, cu cât clientul are o problemă mai mare, cu atât nu are nevoie de ajutor, pentru că atunci acceptă că are o stimă de sine foarte mică. El are nevoie de acceptare… Şi aşa am început terapia, acceptat în totalitate, lucrând la stima mea de sine până când am început să mă „văd“ în mulţimea de aspecte care mă defineau.

După care încet, încet, am lucrat la descoperirea propriului Sine. Am aflat că sunt o persoană minunată prin complexitatea aspectelor Sinelui meu.

Că am un SINE ASCUNS, care se referă la acele aspecte ale vieţii pe care le păstrăm doar pentru noi şi care au fost conştient suprimate cu intenţia de a trăi acceptabil în lume, noi ştim de ele dar alţii nu, şi nici nu le spunem dar tânjim după o persoană care ar putea să ne accepte şi cu aceste părţi ale noastre.

Că am un SINE PIERDUT, care se referă la acele părţi ascunse nu doar de alţii dar şi faţă de noi înşine, ascunse atât de bine încât nici nu ne mai amintim momentele când ceea ce acum respingem, erau odată părţi vii din noi înşine.

Că am un SINE NEGAT, care reprezintă acele părţi din noi de care nu suntem conştienţi dar pe care ceilalţi le văd în noi. Pentru că ne leagă amintiri mult prea dureroase de ele, respingem cel mai des idea existenţei lor.

Că toate acestea la un loc reprezintă SINELE LIPSĂ, care adesea în cărţile de psihologie sau dezvoltare personală poartă numele de “umbră”. Că în viaţă de zi cu zi, pentru a funcţiona ajungem să completăm aceste părţi lipsa prin ceva care se numeşte SINELE FALS, care ne va ajuta să beneficiem de iubire, aprobare şi alte resurse necesare pentru supravieţuire.

M-am întâlnit cu „umbra“ mea şi am aflat că pentru vindecarea ei nu trebuie decât să o accept. Atunci când te gândeşti la cele mai înalte valori ale tale, fii atent de cele de care te îndepărtezi cel mai mult. Goethe spunea: „acolo unde există multă lumină, umbra este adâncă“…

Mi-am „îmbrăţişat umbra“ şi împreună am pornit în căutarea SINELUI AUTENTIC… Am învăţat să mă exprim şi să mă comport în aşa fel încât să existe o integrare perfectă a ceea ce gândesc cu ceea ce simt şi ceea ce fac. Am plâns de furie, de tristeţe dar către final lacrimile se odihneau în cuta unui zâmbet de înţelegere, de „luminare“. A fost o călătorie lungă pentru că această parte a sinelui se revelează cel mai bine în relaţiile interpersonale. Şi aşa am ajuns la relaţia mea care, am aflat că de fapt nici nu a fost o relaţie.

Ajuns aici am făcut cunoştinţă cu Teoria Imago, dezvoltată de Harville Hendrix şi Helen Lakelly Hunt. Am fost bucuros să înţeleg cât e de important să te cunoşti, să ştii de ce ai un anumit comportament şi de ce te atrag anumite persoane, să faci alegeri în cunoştinţă de cauza şi să te bucuri de alegerile tale, să ai o relaţie de cuplu care te mulţumeşte şi te împlineşte. Am învăţat că o relaţie de cuplu funcţională poate fi vindecătoare şi te poate ajuta să te dezvolţi în acelaşi timp. Mi-am confirmat credinţa că sunt un om normal şi că sunt pregătit pentru o relaţie de iubire normală.

A fost o terapie de lungă durată în care am trăit o paletă întreagă de emoţii, de la cele mai grele la cele care îmi dădeau aripi, am învăţat multe despre mine şi despre viaţă, am curaj şi sunt pregătit…

La sfârşitul terapiei, am primit de la terapeuta mea, mulţumită de progresul pe care l-am făcut, un pachet de carţi de joc…

– Ţi le dau cu încrederea că acum le vei juca foarte bine…

Cornelia Hancsiki - psiholog și psihoterapeut integrativ, membru al Colegiului Psihologilor din Romania și al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
21,45 lei
Continuă cumpărăturile
1