O lecție de curaj obișnuit — cum și de ce să îmbrățișăm vulnerabilitățile copiilor noștri

Cred că orice părinte își dorește să crească un copil care, devenit adult, să fie curajos; nu doar să braveze, ci să aibă acea atitudine puternică în fața greutăților pe care viața i le va scoate în cale. Însă cei mai mulți dintre părinți consideră că acest curaj se construiește când copilul este „călit”. Prin urmare, atunci când vedem în copiii noștri o parte vulnerabilă, ne grăbim să le spunem că trebuie să fie puternici, să treacă peste momentul de slăbiciune, să-și înăbușe temerile… În opinia mea, această abordare este ineficientă și va duce, pe termen lung, la un efect contrar. Cred că pentru a-i ajuta să devină puternici și curajoși avem nevoie, pe de-o parte, să le îmbrățișăm noi, ca părinți, vulnerabilitățile și, pe de altă parte, să îi învățăm și pe ei să și le accepte.

Am ajuns la această concluzie în urma unui episod care se întâmpla anul trecut pe vremea aceasta. Era cam la o lună după ce fiica mea se mutase la o școală nouă. Chiar dacă adaptarea a fost lină, îi lipseau prietenii de la vechea școală. În încercarea de a păstra legăturile cu aceștia (promisiune pe care i-o făcusem în momentul în care am decis mutarea), am stabilit că ne vom petrece weekendul la munte împreună cu ei și familiile lor. Însă, cu câteva zile înaintea plecării, fiica mea mi-a mărturisit că nu mai vrea să mergem. Am fost surprinsă și am întrebat-o de ce. Inițial a fost evazivă și mi-a zis că pur și simplu n-arechef”. Aș fi putut să las lucrurile așa, însă am insistat și, până la urmă, după multe întrebări, mi-a mărturisit că îi este foarte greu. Prietenele îi lipseau tare mult și, printre suspine, mi-a zis: „După ce va trece weekendul, îmi va fi și mai greu”. Am realizat astfel că ea încerca să se protejeze de valul de emoții pe care urma (sau își imagina că urmează) să le trăiască odată ce excursia se va fi încheiat, când absența lor din viața de zi cu zi de la școală avea să fie și mai acută. Însă, evitând revederea, ar fi pierdut distracția și momentele de conectare din timpul excursiei. După ce am ascultat-o și i-am validat temerile, am încercat să pun în cuvinte simple, pe înțelesul ei, următoarea ecuație: putem să mergem în weekend la munte, și este posibil ca după aceea să te simți tristă și singură fără prietenele tale, dar vei avea două zile de distracție de care să-ți amintești cu drag; sau putem să stăm acasă, și vei pierde astfel ocazia de a petrece timp cu ele, iar sentimentele de tristețe și singurătate vor fi și mai puternice. Într-un final, a fost de acord să urmăm planul inițial și am petrecut un weekend foarte plăcut, de amintirea căruia ne bucurăm și azi.

Ceea ce m-a ajutat și m-a inspirat în acest episod au fost lucrările cercetătoarei dr. Brené Brown. Tocmai reluasem lectura cărții Darurile Imperfecțiunii și mi-am adus aminte de ceea ce explică dr. Brown că este curajul obișnuit, și anume: „Riscul de a-și asuma propria vulnerabilitate”, de „a spune deschis ce ai pe inimă. Dr. Brown relatează că, timp îndelungat, atunci când își dorea ceva foarte mult, se prefăcea că nu-i pasă, chiar dacă în sinea ei se ruga ca acel lucru să se întâmple. Aceasta, doar fiindcă nu era dispusă să își asume riscul de a-și manifesta vulnerabilitatea și dezamăgirea în fața altor persoane. Însă acest mecanism de protecție nu numai că nu reducea cu nimic durerea pe care o resimțea atunci când lucrul pe care și-l dorea nu se întâmpla, ci îi reducea și bucuria atunci când lucrul respectiv se întâmpla.

Mi s-a părut că exact asta încerca fiica mea să facă: să-și minimizeze dorința de a petrece timp cu prietenele ei, de teama că mai apoi se va simți respinsă, tristă sau singură. Atunci când ne protejăm de vulnerabilitate, de rănile sufletești, de dezamăgire, nu facem altceva decât să ne construim o armură. În aparență, suntem puternici și protejați, dar suntem și „invizibili în ochii celorlalți” (dr. Brené Brown, Ridică-te puternic).


Dr. Brené Brown îi îndeamnă pe adulți în cărțile ei să-și trăiască viața cu curaj și să redevină vulnerabili, să renunțe la „armura” pe care și-au creat-o încă de pe vremea când erau copii. Odată învățat, însă, este dificil să te debarasezi de un tipar pe care îl repeți de ani de zile. Și, în acest sens, cred că pentru copiii noștri (și pentru sănătatea mintală a adulților care vor deveni) ar fi mult mai util ca, în relația cu părinții, cel puțin, să aibă de la început spațiul necesar în care să-și accepte și să-și poată dovedi curajul de a fi vulnerabilă. Am încercat, de la episodul povestit mai sus, să nu pierd ocaziile în care să o las pe fiica mea să își exprime momentele dificile. Personal, m-am confruntat cu dificultatea proprie de a-mi vedea copilul trist; este posibil ca altor părinți să le fie dificil să se confrunte cu furia copiilor lor sau cu dezamăgirile lor, cu eșecuri, cu renunțări; dar să o văd că dă dovadă de „curaj obișnuit” a fost o recompensă pe măsură.


Distribuie acum

Nora Neghină

Nora Neghină este președinte și membru fondator al Asociației Mindsight România și expert în modelul de neurobiologie interpersonală dezvoltat de dr. Daniel J. Siegel.

Mai multe articole de Nora Neghină

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA