Nu s-a întâmplat nimic grav! Dacă tot e atât de greu să-ți ceri scuze, de ce să te mai obosești?!

Nimic nu este întâmplător, spun mulți dintre înțelepții lumii. Sincer, nu știu dacă sunt de acord cu aceste cuvinte sau dacă mai degrabă mă intrigă realitatea din spatele lor, dar vreau să vă povestesc niște lucruri interesante, care au în comun câteva elemente: aeroporturi, relații, mame și realitatea că toți suntem interconectați.

La început de noiembrie, am avut ultimul modul din cadrul programului de formare clinică în Terapia Imago – Rebecca Sears, psihoterapeut și trainer din SUA, este responsabilă de comunitatea psihoterapeuților Imago din țara noastră, și a devenit un om drag sufletului meu. Drept urmare, la sfârșitul formării am făcut câteva poze, care inevitabil au ajuns pe facebook. (Căci ce altceva să facă omul modern, când este recunoscător sau se mândrește cu ceva?) Întâmplarea a făcut ca, în ziua în care avea să se întoarcă în SUA, Rebecca să-mi trimită cu multă politețe din aeroport un email și dincolo de mulțumiri să-mi scrie: „Tocmai ce ne-am întâlnit cu Andreea și am avut o discuție surprinzător de plăcută. Este o femeie minunată!“ Moment în care îmi masez ușor tâmplele pentru a-mi activa neuronii și mă întreb cu stupoare: „Care Andreea?! Cu siguranță, o cursantă!“ După care răsfoiesc mai departe traducerea cărții lui Harriet Lerner, despre psihologia iertării, având sarcina de-a scrie un citat pentru copertă, la ediția în limba română a acestei cărți.

Îmi cad ochii apoi peste următorul fragment:

„Îmi amintesc că odată, după un zbor lung, la aterizare încercam să-mi fac loc împreună cu soțul și cei doi copii mici, pentru a ajunge să închiriem o mașină. Procesul de închiriere era de durată și nu mai erau scaune disponibile în acea zonă a aeroportului, așa că m-am așezat împreună cu băieții pe podea, în așteptarea bagajelor noastre, în vreme ce Steve s-a așezat la coadă pentru a vedea ce oportunități apar.

Am deschis o punguță de alune amestecate cu bomboane M&M și am întins-o spre Matt și Ben. Era acolo o fetiță absolut adorabilă, cam de vreo 5 ani, care stătea lângă mine pe podea, împreună cu mama ei. S-a uitat cu jind înspre punguță, așa că eu, fără să gândesc prea mult, i-am oferit și ei. A înșfăcat iute o mânuță plină de bunătăți și a început să se-ndoape.

După vreo câteva minute, mi-am dat seama că n-o întrebasem pe mamă dacă era ok s-o servesc pe fetița ei cu bomboane și alune. Inițial, mi-am scos din minte gândul acesta, fiindcă mama ei oricum nu intervenise, iar incidentul păruse dat uitării cu repeziciune. Dar fiindcă ideea de a mă scuza îmi tot revenea în cap, am decis să spun ceva, chiar dacă mă simțeam incomod să fac asta. În cele din urmă, am prins un moment de atenție din partea mamei și am spus: «Îmi pare rău că i-am oferit fetiței bomboane fără să vă cer voie. Nu mi-am dat seama și vreau să mă scuz.»

Eram destul de sigură că va spune: «Oh, nu vă faceți griji pentru asta». Sau: «Nicio problemă». În schimb, ea s-a uitat drept în ochii mei și a zis: «Mulțumesc pentru scuze. Apreciez asta.»

Era o demnitate tăcută în felul în care această mamă îmi acceptase scuzele, iar ceea ce nu spusese era la fel de important ca ceea ce rostise.” – Extras din cartea De ce nu vrem iertarea? Cum să vindeci marile trădări și micile supărări

Ahhh – îmi spun în mintea mea – povestea asta cu iertarea este mai complicată decât pare. E nevoie de îndrăzneală să-ți ceri scuze, dar necesită la fel de mult curaj și să spui „Mulțumesc pentru scuze“. Deloc întâmplător, la baza relațiilor sănătoase se află nu lipsa de greșeală, ci bunăvoința de-a repara eventualele erori de relaționare. La noi în familie, nu a existat acest obicei al exprimării scuzelor, care duce la nașterea iertării. În puținele, să nu zic foarte puținele, dăți în care unul dintre noi reușea să verbalizeze într-un mod mai mult decât împiedicat un „Îmi pare rău…“, scuzele îi erau cumva respinse. Cred că… din dorința de-a depăși cât mai repede un astfel de moment penibil – și care mie, copil fiind, îmi transmitea mesajul: „Nu s-a întâmplat nimic grav! Dacă tot e atât de greu să-ți ceri scuze, de ce să te mai obosești?!” Însă dr. Lerner, autoarea cărții, ne încurajează să nu rămânem în propria zonă de confort. Dacă cel care a greșit își depășește limitele și face ceva corect (să nu mai subliniem cât de vulnerabil se va simți), exprimând sincer scuze, atunci și cel ofensat ar putea să facă același efort și să exprime un mesaj care să spună: „Scuzele tale au ajuns la mine, au fost acceptate.“ Cred că este o dovadă de inteligență relațională și de bunăvoință să rezistăm tentației de a anula eforturile de reparație, pe care o scuză sinceră și autentică le reprezintă.

Ce putem învăța din întâmplarea relatată de dr. Lerner? Uneori, dovada de umanitate și respect este o lecție de viață mult mai bună decât critica sau morala – sporturi naționale la noi, românii. Mama fetiței servite cu bomboane de către dr. Lerner ar fi putut să reacționeze foarte ușor cu o replică de genul: „Îți dai seama că fetița mea putea să sufere de diabet sau să fie alergică la alune?!“ Sau, și mai tentant pentru adulții lipsiți de inteligență relațională: „Nici măcar nu te-ai gândit că mâinile murdare ale băieților tăi, care au atins podeaua, au murdărit inclusiv bomboanele ce au ajuns la fiica mea? Doamne, cum este posibilă atâta inconștiență?!“ Ok, poate că ultima replică este extremă… Totuși, vă puteți imagina că există oameni care ar fi derulat un astfel de scenariu foarte ușor? Din păcate, eu da. Noroc, însă, cu psihologia relațională care ne învață zi de zi câte ceva.

În timp ce scriam citatul pentru cartea lui Harriet Lerner, primesc un mesaj pe telefon de la Andreea Esca (o jurnalistă extraordinară, un om și un prieten minunat), aceeași care a scris prefața la prima carte a lui Lerner publicată în limba română, Confesiunile unei mame imperfecte), mesaj care suna în felul următor: „M-am întâlnit cu psihologa ta din America și am abordat-o. Te-am și lăudat!“ Moment în care recunosc că n-am mai știut foarte clar cine cu cine și unde s-a întâlnit; dar în câteva secunde mi-a căzut fisa că, de fapt, lucrurile se legau.

Ce putem învăța din toate aceste lucruri? În primul rând, că femeile sunt mult mai pricepute la a iniția un dialog uman și natural. Tot ele stau mai bine și la capitolul apreciere și admirație, fiindcă au curajul să se exprime mai nestingherit decât bărbații. Apoi, că ele (mai ales cele care sunt și mame) înțeleg și practică iertarea la un nivel mai profund și mai durabil decât noi, bărbații. Poate că asta vine din înclinația lor milenară de a oferi compasiune și iubire necondiționată. Iar asta mă face să cred că, de fapt, această carte a lui Harriet Lerner ne este adresată nouă, bărbaților, care avem ceva mai multe de învățat la acest capitol.

Deci, domnilor, lectură plăcută! Și dacă găsiți sub brad De ce nu vrem iertarea?, faceți-le doamnelor cadoul de-a o citi.

Distribuie acum

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Explorează

Lasă un comentariu