În ultimii doi ani m-am confruntat extrem de des la cabinet cu cazuri de infidelitate în cuplu, mare parte dintre aceste cupluri având şi copii. E un tablou tare complicat şi cu multe părţi neplăcute, pentru toţi cei implicaţi. Atitudinea socială cea mai răspândită este de blamare a persoanei care înşală şi de încurajare a persoanei înşelate să rupă orice legatără cu partenerul său. Atitudine mult prea simplistă, căci infidelitatea nu anulează sentimentele pentru partenerul tău (chiar dacă înşeli sau eşti înşelat). De suferit suferă toată lumea, inclusiv persoana care înşală, care adesea se află într-o situaţie complicată nefiind clar decisă spre una dintre cele două relaţii în care este implicată. Sentimentele sunt confuze, cu momente în care vrea să rupă relaţia extraconjugală şi momente în care vrea să iasă din relaţia conjugală. Această confuzie afectează desigur pe toţi cei implicaţi (soţie, amantă, copii) care navighează de la disperare la speranţă.
Ceva ce aud des de la persoanele aflate într-un triunghi amoros este „nu am vrut să se întâmple“. Şi îi cred sincer că nu ar fi vrut să ajungă într-o astfel de situaţie şi că e dificil. Dar nu ajungi într-un triunghi amoros pentru că te uitai la ecranul telefonului şi ai intrat în cafeneaua greşită unde ai dat peste o altă femeie, deşi aveai întâlnire cu soţia în altă cafenea. Şi nici nu ajungi să fii îndrăgostită de alt bărbat aşa ca şi cum îţi pică o frunză în cap cînd te plimbi toamna prin parc. Teoretic nu vrei să ajungi acolo, dar practic faci toţi paşii în direcţia aceea. De ce se întâmplă asta? Răspunsul scurt este că nu suntem prezenţi în viaţa noastră şi nu suntem conştienţi de ceea ce trăim. Şi atunci metaforic vorbind, da, ne trezim implicaţi în triunghiuri amoroase fără să ne dăm seama.
Răspunsul mai lung este că, pe de o parte neglijăm relaţia cu partenerul nostru şi nu suntem prezenţi în relaţia noastră, iar pe de altă parte nu suntem conştienţi de ceea ce simţim în multe situaţii din viaţa noastră. Dar ca să nu sune articolul acesta ca o lecţie seacă despre infidelitate hai să vă spun o poveste “tipică” ca să ilustrez mai bine ce vreau să spun.
„şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“ e o mare prosteală mai ales dacă din asta înţelegem că, gata, odată căsătoriţi nu mai trebuie să facem nimic pentru fericirea noastră
El şi ea se îndrăgostesc, se căsătoresc şi au un copil. Până aici e basmul clasic, doar că partea cu „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“ e o mare prosteală mai ales dacă din asta înţelegem că, gata, odată căsătoriţi nu mai trebuie să facem nimic pentru fericirea noastră, că ea vine aşa singură şi neinvitată. După basm urmează realitatea. Realitatea aia în care copilul nu doarme, ea nu mai are timp de ea, de-abia apucă să mănânce, e nemulţumită de corpul său, veşnic obosită şi deloc empatică cu partenerul ei. El, preocupat de responsabilităţile financiare ale familiei mărite, începe să lucreze ceva mai mult, apoi alungat de personajul ciudat în care s-a transformat soţia sa, stă şi mai mult la muncă. Ea are nevoie de el să o ajute, el are nevoie de atenţia ei. Fiecare are nevoi, celălalt nu înţelege nevoile şi comportamentul ciudat care decurge din nevoile neîndeplinite, nu îşi comunică unul altuia ce nevoi au.
Aparent, sunt familia fericită, împlinită, poze frumoase pe facebook, statusuri cu „se simte minunat“, „se simte binecuvântată“. Încet, încet frustrarea şi nemulţumirea fiecăruia creşte, dar nu vorbesc unul cu celălalt. El se plânge la prietenii cu care iese la o bere despre cât de „cicălitoare şi nemulţumită“ e ea, ea se plânge la prietenele ei (telefonic sau pe facebook) despre cât de neimplicat e el şi cât de greu e cu copilul (desigur doar unor prietene, pentru restul continuă să pozeze în femeia perfectă care a devenit o mamă perfectă cu un copil perfect). Au din ce în ce mai puţine de vorbit unul cu celălalt şi încep să nu se mai recunoască. Toate discuţiile se învârt în jurul copilului şi ce trebuie cumpărat în casă.
În acest climat, poate că la un moment dat, la el la serviciu apare o colegă nouă care îl întreabă într-o zi dacă e supărat (uau, cineva mă vede şi pe mine) şi ies împreună să fumeze o ţigară în pauză. Şi apoi ies la o cafea. Încă el nu vrea să se întâmple nimic, dar continuă să iasă la cafea, să vorbească cu ea o mulţime de lucruri pe care nu le-a discutat de mult cu nimeni, eventual chiar să se plângă cât de dificilă e ea, soţia lui. Mai urmează câteva cafele, după care atracţia pe care o simte pentru colega lui (atracţie care are legătura de fapt nu cu colega, ci cu cum se simte el când vorbeşte cu colega) e prea greu de stăvilit şi se întâmplă…
℗PUBLICITATE
La fel de bine, în aceeaşi poveste e posibil ca ea, petrecând timp pe facebook să zicem, în timp ce culcă copilul de amiază, să dea câteva like-uri pozelor unui fost coleg de liceu. Fost coleg de liceu care într-o zi îî scrie un mesaj privat şi o întreabă ce mai face, cum e. Aceeaşi reacţie o are şi ea “uauu, cineva mă întreabă ce fac eu”. Şi încep să discute. Şi apoi să îşi trimită linkuri şi filmuleţe şi chestii pe care le găsesc interesante pe facebook şi site-uri. Nici ea nu are încă de gând să facă nimic, nu vrea să se întâmple nimic, dar continuă să vorbească cu el, aşteaptă conversaţiile pe facebook cu fostul coleg de liceu mai mult decât venirea acasă a soţului. La un moment dat e chiar deranjată de venirea acasă a soţului (căci îi întrerupe conversaţiile cu prietenul). Apoi, începe să îl viseze pe fostul coleg de liceu, visele iau o turnură erotică… îi dezvăluie ruşinată ce a visat, aşa cu un ton de glumă… Şi apoi conversaţiile iau o turnură erotică. Iar dacă copilul e destul de mare şi are un pic de libertate de mişcare, poate se şi întâlnesc într-o zi la o cafea şi… se întâmplă…
Unde nu au fost prezenţi el şi ea? În relaţia lor de cuplu. Au devenit „mama care are grijă de copil“ şi „tata care lucrează“, s-au abandonat unul pe altul ca iubiţi. Nu au mai acordat atenţie şi timp relaţiei de cuplu. Perfect de înţeles pînă la un moment dat, căci aşa cum spune John Gottman, expertul în terapie de cuplu, copilul e ca o grenadă pentru relaţie, şi, după ce se aşează praful trebuie să vedem încotro o apucăm. Problema e că marea majoritate dintre noi nu suntem deloc conştienţi sau avertizaţi de cineva de acest efect de grenadă, şi că, după ce se aşază praful, e cam murdar şi mult de lucru şi nu prea avem energie, timp şi chef să facem ordine.
De ce anume nu au fost conştienţi?
De nevoile lor neîndeplinite: de atenţie, de consideraţie din partea partenerului, de afecţiune, de nevoia de face ceva ce nu trebuie, dar care ţi-ar face plăcere ş.a.m.d.
De sentimentele lor după schimbarea majoră din viaţa lor: acum avem un copil, ar trebui să fim fericiţi. EL: „Cum să spun că mă simt nemulţumit şi nefericit? Partenera mea şi ceilalţi o să creadă că sunt un om groaznic. Ce fel de tată sunt eu? Nu, nu pot să spun nimic. Mă simt bine.“ EA: „Sunt mamă acum, toată lumea spune că ar trebui să fiu foarte fericită, de ce nu mă simt aşa? Ce nu e în regulă cu mine? De ce nu reuşesc să fac tot ce făceam înainte şi să fiu şi o mamă bună? Sunt eu incapabilă, trebuie să ascund asta, nu trebuie să vadă nimeni cât sunt de greşită. Cum să spun ca mi-e greu? Aş recunoaşte că nu mă descurc, că nu sunt o soţie bună, o mamă bună. Nu, sunt bine, o să treacă, o să mă străduiesc mai mult.“
Şi nu în ultimul rând de sentimentele lor faţă de o altă persoană. La începutul atracţiei faţă de cealaltă persoană fiecare încearcă să se convingă că nu simte nimic, e doar o relaţie de prietenie, „doar“ se simte bine când vorbesc cu el(ea). Până când e prea târziu, sentimentele se intensifică şi nu te mai poţi convinge de nimic, nici nu te mai poţi controla.
Şi se întâmplă, infidelitatea, ruptura în relaţie, suferinţa, vinovăţia faţă de copil, toate… Vrea cineva să ajungă aici? Nu, nimeni. Dar mulţi ajung aici, pentru că merg cu capul în pământ (sau în nori) uitând să fie prezenţi în viaţa lor şi conştienţi de nevoile şi sentimentele lor…
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
