Cu ani în urmă, până să constat că subiectul din titlu a captat la modul serios mințile și preocupările multora, m-am crezut o vreme ca la o emisiune-serial, filmată cu camera ascunsă. Și ascunsă bine-bine! Pentru că mă loveam în lumea exterioară de răspunsuri la tot felul de preocupări negrăite ce aveau loc exclusiv în interiorul meu. Nu percepi ca fiind ceva obișnuit să te preocupe multă vreme o întrebare și să îi găsești răspunsul scris cu graffiti pe peretele unei case. Sau când te afli în trafic, la volan, cugetând la o problemă a vieții tale, iar atenția îți este atrasă de conținutul unei reclame stradale cu mesajul de care aveai nevoie ca să găsești soluția.
Starea mea se complica, atunci când le povesteam prietenilor despre clipele pline de magie de care tocmai avusesem parte, iar ei se uitau la mine ciudat, strecurând și o oarecare îngăduință… în compensație. Nu primeam la schimb nicio fărâmă de fascinație, ca reacție la povestea mea despre o formă de dialog direct cu Universul… în sine, cum s-ar spune.
După 4-5 asemenea întâmplări și după ce te bucuri ca un copil de un cadou mult așteptat, începi să îți pui și ceva probleme legate de „cât de razna ai luat-o“, pentru că ai auzit vorbindu-se că ăsta nu-i semn bun.
Când am descoperit termenul de „sincronicitate“ și semnificația lui, am aflat despre o întreagă lume nouă, aflată dincolo de ceea ce obișnuim să percepem în vâltoarea vieții de zi cu zi.
Renumitul psihiatru elvețian Carl Gustav Jung s-a ocupat cu precădere de fenomenul sincronicității, publicând în 1952 lucrarea Sincronicitatea: un principiu de conexiune acauzal. A inventat termenul „sincronicitate“ și l-a descris ca fiind o coincidență semnificativă a două evenimente, unul interior (psihic) și unul exterior (obiectiv). Caracteristica de bază a celor două evenimente care se înlănțuie este lipsa vreunei legături între ele de tipul cauză-efect. Pur și simplu, se suprapun fără ca persoana care le resimte să contribuie printr-o acțiune generatoare de rezultat. Dimpotrivă, este puternic surprinsă de felul în care lumea exterioară „răspunde“ într-un fel concret preocupării sale exclusiv interioare, ceea ce îi generează o puternică trăire afectivă. Conținutul experienței sincronistice este întotdeauna și profund simbolic, făcându-l aproape imposibil de reprodus, la nivel de trăire afectivă, prin simpla povestire către ceilalți. Tenta de subiectivism poate declanșa inclusiv reacții de ridiculizare sau de respingere față de întâmplările sincronistice petrecute altora.
Coincidențele sincronistice se deosebesc de alte tipuri de coincidențe prin încărcătura simbolică. Atunci când te întâlnești pe stradă cu cineva cu care nu te-ai mai văzut de multă vreme, e o simplă coincidență că ați trecut în același moment prin același loc. Dar când de ceva timp ești copleșit de despărțirea de fosta iubită și nu îți aduni curajul să o suni, apoi se întâmplă să dai peste ea la un colț de stradă, pe meleaguri îndepărtate, să beți o cafea împreună și să vorbiți despre cele nevorbite, descoperi ce înseamnă sincronicitatea.
℗PUBLICITATE
Cele mai remarcabile evenimente sincronistice au puterea de a-ți muta cursul vieții pe o cu totul altă cale. Sunt acele momente de cotitură ce devin momente-reper pentru viața ta: „înainte“ și „după“, chiar dacă uneori identifici sensul întâmplării, cu multă surpriză, abia mult mai târziu. Și abia mai târziu te copleșește recunoștința pentru cadourile pe care ți le dă viața.
Pe mine, cei apropiați m-au auzit de multe ori plângându-mă, în anii în care profesam ca economist, despre cum nu îmi găseam sub nicio formă locul și rostul în ceea ce făceam, dar că nici nu aveam vreo idee despre ce mi s-ar potrivi. Am cochetat cu diverse variante-gând și cu diverse forme de a activa profesional, fără să fac descoperirea mult așteptată. La ani distanță, dar exact când eram cel mai hotărâtă să îmi supun viața schimbării, mi s-a recomandat să citesc cartea Reinventing your life, scrisă de Jeffrey Young și Janet Klosko (tradusă acum și în limba română, sub titlul Cum să-ți reinventezi viața). Autorii sunt cei care au pus apoi bazele Terapiei centrate pe scheme cognitive. Subiectul cărții se voia a fi cât se poate de serios. Îmi era recomandată cu scopul de a identifica propriile tipare negative în ceea ce privește comportamentul și stilul de relaționare. Însă titlul și mesajele de pe coperta ediției în limba engleză (ce promiteau acces și la luna de pe cer, după lecturarea ei) erau în total dezacord cu ceea ce rezonam eu la vremea respectivă. Am acceptat să o citesc, de dragul celui care mi-a recomandat-o. Altfel, nu aș fi atins așa zahariseală de carte. Cert este că, după cum avertiza și titlul, acela a fost punctul de cotitură în viața mea: am devenit fascinată de psihoterapie și, în nici o lună de zile, am ajuns studentă la Psihologie. Timpul prea îndelungat și eforturile anterior depuse pentru a-mi găsi o meserie pe placul sufletului au pălit, în comparație cu efectul aproape instantaneu al lecturii unei cărți aparent respingătoare (ce mi-a parvenit, de altfel, dintr-o cu totul altă intenție).
Suntem obișnuiți să gândim în termeni stricți, despre cum ne construim, fiecare, viața prin propriile acțiuni și decizii, despre cum – după suficient antrenament – putem dobândi controlul propriului destin. Abordarea spirituală a ființării umane folosește aceleași cuvinte, dar semnificația lor este profund diferită de traducerea pe care le-o dăm în lipsa Cunoașterii. În mod cert, acțiunile noastre au consecințe și rezultate prin care ne autodeterminăm destinul. Însă mentalitatea de tip occidental nu prea-i dă voie „întâmplării“ să se strecoare în planul vieții. Nu-i dă voie, dar nici nu poate împiedica declanșarea unui șir de evenimente de tip „explicație necunoscută“.
Sincronicitatea are îndrăzneala să sfideze gândirea de tip cauză-efect și să apară în viața de zi cu zi mult mai des decât vrem să recunoaștem uneori. Studiul făcut de dr. Douglas G. Richards de la Atlantic University din SUA arată că 93% din cei 200 de subiecți intervievați au relatat că au trecut printr-o experiență sincronistică. Rezultatul contrazice percepția obișnuită, conform căreia asemenea evenimente sunt rar întâlnite, dar subliniază ideea că oamenii mai degrabă aleg să nu vorbească despre experiențele personale „ieșite din comun“, pentru a nu se expune unui diagnostic psihic greșit din partea celor din jur.
Cartea Nimic nu e întâmplător, scrisă de psihoterapeutul Robert H. Hopcke, e o colecție impresionantă de povestiri, despre evenimente sincronistice petrecute în viețile unor oameni reali, și o analiză complexă a fenomenului sincronicității, ce oferă multiple momente de cugetare asupra a ceea ce este cu adevărat sub controlul nostru. După cum declară în cuprinsul cărții însuși autorul, scopul ei este „să-i ajute pe oameni să înțeleagă semnificația poveștilor trăite de ei zi de zi“. Vă îndemn să o citiți. Lectură plăcută!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
