Silvia, 35 de ani: „Care este starea mea generală? Cred că trăiesc cu o agitație continuă. Moment de moment lupt cu ceea ce trebuie să fac, indiferent că este vorba despre familie, muncă, sport, citit sau plimbări în parc. Nu așa sunt toți oamenii ambițioși?“
Marius, 42 de ani: „În zilele noastre nu te joci cu viața. De cum ai deschis ochii, la prima oră, trebuie să fii pe fază la tot ce ai de făcut. Pentru că mereu găsești ceva ce nu ai terminat sau nu ai făcut perfect în ziua anterioară. Și nu poți să riști, că vine altul mai bun și îți ia locul.“
Ce au în comun aceste răspunsuri? Presiunea convingerii personale că „nu sunt suficient de…“, că „nu suntem de ajuns“. Dar tot din formula nemulțumirii mai face parte și o stare crescută de presiune, care blochează relaxarea și care este combustibilul psihologic pentru: și mai mult, și mai bine, și mai corect.
Și tot în acest pachet găsim și stările de iritare, migrenele, ulcerele, insomniile, oboseala, atacurile de panică, aritmiile, obezitatea, durerile de spate, astmul și nenumărate alte probleme de natură psihofiziologică. Asta fără să mai vorbim și despre sistemul relațional, care în astfel de situații este ca valență calitativă undeva sub -1.
Nemulțumiți de propriul corp
Această epidemie a nemulțumirii este susținută și de un studiu realizat în paginadepsihologie.ro, acolo unde 80% dintr-un total de 1.210 respondenți au declarant că sunt nemulțumiți de propriul corp. Ei bine, cred că nu este o exagerare să punem în cuvinte realitatea faptului că trăim într-o cultură a nemulțumirii, în care cei mai mulți dintre noi suntem hiperconștienți de ceea ce ne lipsește. Și avem impresia că tot ce contează – relații, siguranță, familie, bani, job, resurse, statut, aspect fizic – este în cantități nesemnificative sau lipsește cu desăvârșire. Și unde mai pui că în tot calculul nostru mental mereu dă cu virgulă constatarea faptului că ceilalți „au mai mult, mai frumos, mai bun“.
Tot din această epidemie face parte și orientare excesivă spre dobândirea unei poziții speciale – care implică o concentrare uriașă spre a câștiga recunoaștere, statut, sănătate, frumusețe – în două vorbe „un sine fals“. Ceea ce este o formă clară de compensare a vulnerabilităților personale și a momentelor în care am fost respinși sau excluși din diferite context sociale.
Ioana, 37 de ani: „Ce este ok în viața mea? Aproape nimic, nici nu îndrăznesc a mă gândi la ce ar putea fi ok, de teamă să nu se strice lucrurile de tot. Îmi este teamă că dacă mă bucur chiar și pentru un moment, vine ce-i mai rău. Deci, aș putea să-ți vorbesc cu zilele despre ce nu-i ok.“
Astfel, durerea unei realități imperfecte se transformă în suferință atunci când ajungem să ne comparăm viața, familia, copiii și propria persoană cu standardele imposibil de atins, pe care ni le impune sub orice formă „imaginea perfectă“ a publicității. Iar dacă nu sunt alții care să ne vorbească, scrie sau arate despre cum „este viața vedetelor“, are grijă imaginația noastră – care în fapt nu știe nimic despre ce se află în viața altora după ce s-a lăsat cortina.
Prin aceste comparații nu ne simțim niciodată suficient de buni, indiferent de ce am face. Mai mult decât atât, dacă nu ne atingem standardele – care sunt aproape imposibil de atins – devenim auto-punitivi.
Acum să revenim la punctul în care ne străduim să găsim posibile explicații ale acestei numulțumiri cronice cu care se confruntă societatea noastră. Tu cel care citești acest material – Ce crezi? Care este cauza? Te rog să nu te oprești la răspunsurile superficiale de genul: „așa s-au născut“, „sunt proști“, „nu au ambiție“, „le lipsește o doagă“. Adevărul în care eu cred și despre care tot mai mulți dintre oamenii de știință ai lumii au aceeași părere este următorul: Nemulțumirea nu pune stăpânire pe un individ, familie sau cultură peste noapte. Iluzia perfecțiunii se construiește în timp și în culisele acesteia se ascunde multă rușine, subjugare emoțională, suferință, neîncredere și lipsă de speranță.
℗PUBLICITATE
Studiile realizate de revoluționara dr. Brené Brown – confirmă faptul că majoritatea oamenilor se confruntă cu un sentiment cronic de lipsă de valoare personală. Iar acest fenomen psihologic se conturează atunci când oamenii, și aici mă refer la mai multe generații, au trecut prin nenumărate încercări, însă în loc să caute vindecarea alături de semeni sau „oameni de ajutor“ – ceea ce automat ar însemna recunoașterea faptului că nu suntem perfecți, ci din contră suntem cu toții vulnerabili și minunat de imperfecți – se lasă, inconștient, pradă tulburărilor de sănătate emoțională și psiho-relațională.
În calitate de psihoterapeut de familie nu mă pot abține să nu scriu câteva cuvinte și despre experiențele timpurii avute de acești adulți suferinzi de neîndestulare. Vreau să subliniez că vorbesc despre ipoteze, experiențe din cabinet și viața personală, studii de specialitate și teorii din domeniu, așa încât vă rog „nu dați cu barda“ dacă nu vi se potrivesc 100%.
Ca adulți, ajungem să credem cu tărie că asprimea cu care am crescut a fost benefică – și asta deoarece, din disperarea de-a sta departe de suferință, ne construim povești despre invulnerabilitate și perfecțiune, abandonând undeva în zările negării copilul care-am fost odinioară și care a rămas în orfelinatele uitate al psihologiei personale
Cu o mare probabilitate veriga slabă în familiile de origine era reprezentată de ceea ce numim „acceptare și iubire condiționată“. Adulții din jurul copiilor își permiteau vulnerabilitatea afecțiunii (exprimarea iubirii, a aprobării, afecțiunii, atenției și aprecierii) doar dacă cel mic făcea ceva „perfect“, „special“, „nemaivăzut, nemaiauzit, nemaiîntâlnit“. Astfel, copilăria s-a tansformat într-o cursă nebună care avea ca miză „iubirea părintească“ – cursă care la vârsta adultă devine un tipar intern de viață și căutăm obsesiv afecțiunea părintească în oamenii din jur. Tare ușor ajungem să ne blocăm în comportamente impulsive și să vânăm recompensele mai ceva ca like-urile pe Facebook, sperând cu ardoare să primim, în sfârșit, ceea ce ne-a lipsit în pruncie. Iar, printre instrumentele de disciplinare la îndemână ale îngrijitorilor noștri se numărau: rușinarea și critica. Două dintre comportamentele favorite ale românilor, dat și cele mai toxice acțiuni la nivel relațional.
Și vă rog să mă credeți că acum nu dau cu pietre în părinții noștri, vreau doar să evidențiez ce nu a fost ok și care sunt greșelile din care avem de învățat, pentru a nu lăsa trauma să călătorească în timp. Mai sunt frecvente și cazurile în care părinții aveau față de ei înșiși așteptări supraomenești și acest model de manifestare adultă le-a fost lăsat zestre copiilor. Dar și situații de sărăcie extremă, din care copiii și-au dorit să „scape” sub orice formă și să-și depășească condiția socială. Acești sunt aceea dintre noi care în copilărie ne simțeam inferiori față de semeni sau care am cărat în spate rușinea unor părinți incapabili să lupte pentru sine și familia lor. Și astfel, în timp ajungem să supracompensăm un trecut de coșmar, prin trăirea unui prezent care „niciodată nu este destul de bun”. Dar tot în aceste familii, copiii erau pupați doar în somn, mângâiați cu precauție și strictețe, pentru a sta departe de riscurile alintului și ale răsfățului. Ca adulți, ajungem să credem cu tărie că asprimea cu care am crescut a fost benefică – și asta deoarece, din disperarea de-a sta departe de suferință, ne construim povești despre invulnerabilitate și perfecțiune, abandonând undeva în zările negării copilul care-am fost odinioară și care a rămas în orfelinatele uitate al psihologiei personale.
Ca adult ușor poți recunoaște semnele nemulțumirii, este suficient să constanți că următoarele enunțuri ți se potrivesc:
- Balanța dintre muncă și plăcere înclină cu mult spre talerul muncii. Deviza ta în viață este – munca înainte de orice plăcere.
- Toată viața ta pare să se învârtă în jurul succesului, a statutului profesional și a câștigurilor materiale. Nici nu îți mai amintești când ai avut ultimul dialog cu copilul interior și habar nu ai ce te face fericit – cu adevărat.
- Prea multă energie risipești pentru a-ți menține viață într-o ordine perfectă.
- Foarte rar te oprești pentru a sărbători succesul, mereu găsești ceva mai important de făcut.
- Procrastinezi până la D-zeu și înapoi.
- Te inundă frustarea când cei din jur nu se ridică la nivelul așteptărilor tale.”
Cu mintea de psiholog vă pot spune că toți cei care bifăm aceste criterii, ne-am pierdut conectarea la sine, am uitat ce înseamnă intimitate psihologică și o căutăm cu disperare în exterior – exact ca un dependent de alcool, doar că în acest caz vorbim despre o adicție față de perfecțiune.
Gáspár, 34 de ani: „Îmi doresc tare să fiu în sfârșit mulțumit de mine și de ceea ce fac. Să nu mai fiu controlat de această obsesie de a dovedi că sunt bun, că sunt ok, că sunt și eu valoros. Sufăr de boala perfecțiunii, dar mă tratez și nu-i ușor, deoarece așteptările mari le am față de mine și față de cei dragi.“
Ei bine, și acum că am listat câteva posibile explicații ale neîndestulării, vă invit să vă asumați responsabilitatea față de sine și să puneți „stop“ cursei nebune după rezultate. Ca adulți nu mai aveți de ce să așteptați aprobarea sau permisiunea din partea altora – voi dețineți cheia, așa că nu vă mai comportați ca niște copii neajutorați, mai degrabă îndrăzniți să faceți ceva diferit.
Primul pas este curajul de a fi vulnerabili, de-a vă analiza puțin trecutul și a vedea care dintre domeniile vieții din prezent sunt cel mai puternic afectate de nemulțumire. Vedeți care sunt avantajele și dezavantajele perfecționismului, cum vă afectează relațiile și sănătatea? Care sunt adevăratele costuri pe care le plătiți? Cum credeți că ar arăta viața voastră dacă ați reduce cu 20% nevoia de control? Cum ar fi dacă în fiecare seară ați lista câte cinci lucruri pozitive pe care le-ați trăit în ziua respectivă și ați îndrăzni să vă exprimați recunoștința față de propria persoană?
OK, recunosc că totul poate suna puțin SF, acesta a fost și sentimentul meu la început, „o mare prostie despre prețuirea de sine“ – îmi spunea mintea și o mai spune uneori și în prezent. Dar ce aveți de pierdut dacă încercați? Evident că pentru a afla răspunsul, cu toții avem aplicat ceea ce în terapie numim „împăcarea cu noi înșine“ – proces prin care învățăm să renunțăm la obsesia pentru ordine, rezultate, statut, corp perfect, în schimbul unei vieți cu adevărat calitative și a unor relații sănătoase cu cei pe care-i iubim.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
