Skip to content

Trăim cu adevărat o perioadă în care societatea este invadată de o epidemie a narcisismului? Răspunsul depinde de unghiul din care privim oamenii și contextele de viață ale acestora. Am putea afirmare mare și tare „Da“ – în cultura contemporană sunt promovate cu precădere valori de genul „trebuie să fii cel mai bun“, „nu ai nevoie de nimeni și nimic pentru a fi fericit“, „izvorul fericirii este înlăuntrul tău“. Mai mult decât atât, nu poți deschide în niciun moment al zilei Facebook-ul și să nu-ți sară în ochi, urechi și mai ales pe creier zecile de citate și poze cu oameni care se postează în chip și fel, și care parcă țipă din toți rărunchii să le oferi atenție și așteptatul „like“.

În tot mai multe contexte reale sau din online, acuzațiile de narcisism sunt la ordinea zilei: „Cu toții se cred atât de speciali…“, „Nu-și mai cunosc lungul nasului…“, „Cred că totul este despre ei și pământul se învârte în jurul lor.“ Le întâlnești la locul de muncă, la școală, în familie și din păcate și la biserică sau în sistemele menite să promoveze sănătatea psihică și spirituală.

Mă tem, însă, că am ajuns să confundăm narcisismul cu suferința, anxietatea, rușinea, neîncrederea și lipsa prețuirii de sine. În calitate de om care lucrează în slujba psihicului uman și al conexiunilor interpersonale, de ani buni, am început să cred că toate aceste manifestări comportamentale, care ne par deranjante și pe care am ajuns să le judecăm atât de aspru, sunt în fapt rezultatul unor încercări nereușite de a ne reapropia de noi și de cei din viața noastră.

Ce-i motivează pe unii oameni să-și expună viața pe rețelele de socializare? Să încarce poză după poză cu ceea ce fac, cu ceea ce nu fac sau cu ceea ce ar putea face? Patologia, grandomania sau rana narcisică – am putea spune, având un spirit critic și bazat pe o judecată superficială. Însă dincolo de aceste etichete se ascunde adevărata nevoie umană de a fi văzut, auzit, simțit; pe care mai mult sau mai puțin stângaci încercăm să o satisfacem pentru a supraviețui cumva sentimentelor de însingurare și izolare socială. Nevoia de conectare cu cei dragi este probabil mai mare decât oricând în istoria omenirii, iar nereușitele în acest sens sunt oglindite prin toate comportamentele noastre disperate pentru atenție și apartenență. Care în mod cert maschează nu o prea mare iubire de sine, ci un strigăt mut de ajutor.

Din nefericire am ajuns să confundăm curajul obișnuit cu acțiunile de vitejie extremă (de inconștiență și risc major), acestea fiind nu doar modelele pe care le încurajăm, dar și așteptările în baza cărora cântărim valoarea oamenilor dragi – parteneri, copii, părinți, prieteni. Pentru mine, adevăratul curaj nu mai înseamnă să faci fapte eroice, ci să îndrăznești să te tratezi cu auto-respect, să-ți reumanizezi relațiile (inclusiv cu propria persoană) și să nu mai aștepți momentul perfect pentru a fi mulțumit de ceea ce ești și ai – deoarece riști să aștepți inutil o viață întreagă.

Cred mult în citatul lui Dalai Lama, potrivit căruia nu putem vorbi despre compasiune, în lipsa auto-compasiunii. Cu alte cuvinte nu-i putem prețui mai mult pe cei din jur, decât dacă am învățat să ne prețuim pe noi înșine. Însă, în mod cert ne putem subjuga emoțional și relațional (renunțând la noi de dragul altora); îi putem judeca și critica pe oameni pentru vulnerabilitățile și greșelile lor omenești (dar din păcate, critica și judecata nu se opresc la granița dintre noi și ceilalți, acestea sunt ca rugina și ne acoperă inclusiv pe noi) și putem să vorbim inutil  despre cât de perfectă  este lumea noastră.

℗PUBLICITATE



Revenind la așa-zis epidemia de narcisism, răspunsul meu este „NU“. Nu trăim o epidemie narcisică în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă suferim de un deficit major al prețuirii de sine și al acceptării imperfecțiunilor umane. Mai mult decât atât, cu toții avem nevoie de o amplă educație relațională, pentru ca alături de inteligența cognitivă, de care dăm dovadă, să ne cultivăm și alte forme de inteligență, probabil și mai importante – emoțională și socială.

Iar pentru a schimba cu adevărat ceva, este important să devenim conștienți de propria valoare – să ne cultivăm curajul și compasiunea, mai ales atunci când ne este greu și suntem în suferință, și să îndrăznim să cerem ajutor în astfel de momente. Nu cred că există persoană care să poată funcționa fără iubirea de sine și sentimentul de apartenență. Problema este că, în timp, am ajuns să credem că suntem demni de aceste nevoi doar dacă suntem perfecți și impecabili. Din aceste motive – exagerăm, bravăm, devenind tot mai lipsiți de autenticitate și „goi“ pe interior. Fără să înțelegem că noi toți suntem interconectați, că oamenii sunt configurați neurobiologic pentru conectare. Că doar împreună putem face față situațiilor dificile de viață și doar alături de ceilalți viața capătă sens.

Un studiu remarcabil realizat de către cercetătoarea și profesoara de științe sociale, Brené Brown, arată că maxim 20% din oameni dau dovadă cu adevărat de prețuire de sine și în mod interesant aceștia au ca priorități în viață – respectul față de ei înșiși, timpul pentru odihnă, încrederea în sine și în faptul că sunt demni de iubire și apartenență, speranța în mai bine și încrederea în relații și divinitate. În timp ce restul dintre noi, cei care avem o falsă prețuire de sine, suntem sclavii – perfecționismului, ai neajutorării, epuizării, autosuficienței, a dorinței de a fi populari și iubiți de toată lumea.

În mod cert, fiecare dintre noi poate trece dintr-o categorie în alta, noi toți putem renunța la a-i mai vedea pe semenii noștri prin lentila narcisismului și a judecății critice – doar că avem nevoie să știm că se poate și altfel, să avem intenția de a ne transforma și răbdarea de a înțelege că încrederea în noi și relații nu se dobândește peste noapte, ci atunci când alegem să facem din iubirea față de sine și aproapele nostru un obicei zilnic.

Cred cu tărie în faptul că un moment bun pentru debutul schimbării este aici-acum, înainte de sărbătorile de iarnă. Ne putem aloca, zi de zi, câteva minute pentru a ne uita cât mai uman posibil la propriile defecte și să învățăm a ne prețui pentru ceea ce suntem, nu pentru ceea ce am putea să fim. Înțelegând că astfel ajungem să-i vedem și pe cei din jur exact așa cum sunt – umani, prin urmare minunat de imperfecți și demni de toată iubirea noastră.

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0