Muzeul pasiunii

De multă vreme încoace, relațiile de cuplu reprezintă „meniul” meu preferat; la micul dejun, la prânz, la cină, acasă, ca musafir, pe stradă, la cumpărături, etc.

Profesional, am încercat continuu să aflu rețete noi, să le testez, să le adulmec mirosul, să le savurez gustul și să mă bucur de gama atât de diversificată de ingrediente pe care orice psihoterapeut de cuplu o are la îndemână. Cu cât literatura de specialitate devenea mai generoasă cu mine, cu atât sentimentul de siguranță ocupa tot mai mult teren în munca mea. Toată această experiență avea un ecou puternic asupra vieții mele personale. Deși, la vremea aceea, nu eram implicată într-o relație de cuplu, încrederea că voi reuși să gestionez conflicte, divergențe, situații de criză viitoare, era desăvârșită. „Sunt pregătită pentru o relație”, îmi spuneam eu.

Singura piesă care mai lipsea (credeam eu pe atunci) în tot acest puzzle, era EL… Ei bine, atunci când l-am întâlnit iarna părea vară, privirea sa era minunat de bulversantă, blocându-mi orice bucățică de cortexul prefrontal (acea regiune din creier care ne ajută să ne reglăm emoțiile și comportamentele). Mă fâstâceam ca o școlăriță care își citește primul bilețel de dragoste, stomacul meu tresărea ca un iepure prin iarbă, iar la fiecare cuvânt rostit buzele îmi tremurau precum acordeonul. Era o stare de beție subtilă care îmi invada întregul corp și părea să-mi anestezieze fiecare gând sau trăire negativă. Nimic nu mai era coerent sau predictibil. Totul părea să graviteze în jurul său. Eram îndrăgostită!

Și cum orice stare de euforie, indiferent ce a creat-o, se disipează la un moment dat, după aproximativ o jumătate de an ne-a cuprins „mahmureala”. Acea stare în care totul doare și visezi la cum a fost odinioară. Eram ca într-un ring de box, iar ceea ce părea la un moment dat o iubire electrizantă, devenise un teren minat. Ne răneam reciproc, ne simțeam neauziți, neînțeleși, neiubiți. Uneori îmi spuneam în sinea mea „Nu îl mai recunosc, nu mai e cel care a fost. Oare atât de mult s-a schimbat sau eu nu am reușit să-l văd?”. Aveam senzația la un moment dat că obiectivul nostru devenise acela de a face performanță într-un nou sport – „Cum să-ți nimicești partenerul”. Tehnica mea preferată era critica, iar el își perfecta tot mai mult evitarea, cu atât mai mult cu cât critica-mi strălucea mai intens, care strălucire era potențată de a sa evitare. Și uite așa întrasem într-un ciclu de atac-retragere care părea fără sfârșit. Pe atunci nu știam ce, dar în ciuda faptul că ne simțeam amândoi răniți, ceva ne determina să ne întoarcem unul la celălalt după fiecare conflict. După o lungă perioadă în care furia ne mobiliza continuu să ne „pocnim” reciproc, obosiserăm amândoi. Eu eram tristă. El era trist. Încercările noastre de a repara, păreau să fie mai degrabă o caznă perpetuă precum cea a lui Sisif. Ne gândeam tot mai mult la separare. Îmi spuneam tot mai frecvent „Nu e persoana potrivită”. A fost decisivă această etapă în relația noastră, în care un singur aspect mai era cert – amândoi reușiserăm să-i dinamităm celuilalt zidul de siguranță. Eram la o răscruce de drumuri. Unul dintre drumuri ne ducea spre vieți separate, iar celălalt spre o relație de cuplu diferită de cea pe care o construisem până în acel moment.


toate tentativele noastre de a iubi vor fi sortite eșecului, dacă nu vom încerca, cât se poate de activ, să ne dezvoltăm personalitatea deplină

În timp ce unele cupluri aleg, în acest moment, separarea, altele continuă războiul împotriva celuilalt. Însă există și o a treia variantă, aceea prin care ne îndreptăm spre o iubire autentică. Pentru asta e nevoie de efort susținut și, așa cum spune și Erich Fromm, toate tentativele noastre de a iubi vor fi sortite eșecului, dacă nu vom încerca, cât se poate de activ, să ne dezvoltăm personalitatea deplină, astfel încât să ajungem la o orientare productivă și înțelegerea faptului că satisfacția în iubirea individuală nu poate fi atinsă fără capacitatea de a-ți iubi aproapele, fără o autentică smerenie, fără curaj, credință și disciplină.

În prima etapă a relației – simbioza – nu avem nevoie de niciuna dintre elementele despre care ne vorbește E. Fromm. Totul pare să meargă de la sine. De ce? Se pare că specialiștii în antropologie biologică au un răspuns la această întrebare. Din această perspectivă îndrăgostirea reprezintă de fapt o reacție chimică. Așadar, acea beție pe care am trăit-o la începutul relației, și pe care am descris-o mai devreme, s-a datorat unei substanțe chimice care poartă numele de feniletilamină sau amfetamina naturală. Da, ați citit bine, amfetamină naturală! Asta explică de ce oamenii îndrăgostiți sunt atât de ușor de identificat. Ei bine, vestea proastă este că această substanță nu este tolerată de creier mai mult de doi ani, moment în care etapa de simbioză se încheie.


Dacă la începutul relației, prezența partenerului ne face să ne simțim ca într-un roller coaster, acum comportamentele acestuia ne șochează. Mintea noastră pendulează între imaginea de Făt Frumos sau Cenușăreasa și imaginea prezentă, șoptindu-ne „Nu, ceea ce se întâmplă nu este real. Nu este posibil!”. Negăm realitatea pentru a ne proteja de impactul acesteia. Pe măsură ce efectul „drogului” devine tot mai insignifiant, furia își anunță tot mai temeinic prezența. Și aici începe lupta pentru putere. Este momentul în care stilurile de atașament portretizează tiparul de interacțiune al cuplului.

conflictele relaționale apar atunci când partenerii cuplului nu reușesc să-și satisfacă reciproc nevoile

Potrivit terapiei de cuplu centrată pe emoții, dezvoltată de Sue Johnson, conflictele relaționale apar atunci când partenerii cuplului nu reușesc să-și satisfacă reciproc nevoile de atașament (siguranță, securitate, disponibilitate fizică și emoțională). Această dificultate a partenerilor de a-și împlini reciproc nevoile de atașament declanșează emoții precum tristețe, frică sau dezamăgire. Acesta este momentul în care partenerii nu se simt ascultați sau înțeleși, prin urmare, nu se simt în siguranță. Cu toții știm ce se întâmplă atunci când ne simțim amenințați sau răniți. Ne protejăm, dezvoltându-ne un întreg arsenal de arme. Fiecare partener își încalecă propriul cal și pornește spre câmpul de luptă. Potrivit soților Gottman, alegem fie critica, fie defensiva, fie disprețul, sau poate chiar „împietrirea”. Cei doi specialiști în terapie de cuplu, denumesc aceste patru elemente „Călăreții Apocalipsei”, considerându-le precursori ai separării.

Și totuși, ce este acel ceva care ne nu ne lasă să plecăm de lângă cel iubit? Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt ar spune natura. Conform teoriei dezvoltate de către cei doi (teoria imago), iubirea romantică reprezintă un mijloc natural prin care două persoane, care pe parcursul procesului de dezvoltare au suferit aceleași răni emoționale, sunt atrași pentru a se vindeca împreună.

primul pas spre dezvoltarea unui spațiu de siguranță în relația de cuplu, presupune curajul de a ne face vizibilă partea vulnerabilă

Personal, cred că tristețea este cea care ne ajută să facem primul pas spre vindecare. Este emoția care ne poate ajuta să punem în cuvinte nevoile, suferința, așteptările, să renunțăm la mecanismele de apărare și să ne cerem iertare. Nu putem să facem asta cu un kalashnikov în mână și nici cu un scut. Așadar primul pas spre dezvoltarea unui spațiu de siguranță în relația de cuplu, presupune curajul de a ne face vizibilă partea vulnerabilă, unde se află acea „autentică smerenie” despre care aminteam mai sus și pe care Fromm o consideră elementară în procesul iubirii.

Cum facem asta? Ce facem pentru a nu transforma relația într-un simplu muzeu al pasiunii, în care sunt doar amintiri lipsite de viață, reprezintă subiectul unui material ulterior, așadar to be continued …

Distribuie

Alexandra Rițiu

Este psiholog clinician și psihoterapeut relațional. A absolvit Facultatea de Psihologie din cadrul Universității „Babes-Bolyai” și două programe de formare în psihoterapie. Este unul dintre psihoterapeuții Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Coordonează programele de formare în psihoterapia familiei, desfășurate prin AMPP în Baia Mare și este direct implicată în diferite programe naționale de promovare a drepturilor copilului.

Mai multe articole de Alexandra Rițiu

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA