Monumentala sarcină de a fi părinte de adult

Când lumea mă întreabă cine sunt tind să răspund prin profesia mea. Dar mai mult decât a fi psiholog, mă defineşte rolul de mamă, care m-a împlinit şi m-a schimbat în moduri pe care nu le pot detalia suficient. Am norocul să fiu mama a două fetiţe minunate cu care reuşesc să petrec mult timp şi norocul să mă pot bucura de profesia pe care o fac cu atâta drag în fiecare zi. Multă lume mă întreabă cum reuşesc. E simplu, am şi norocul sa fiu unica fiică a unei mame care mă ajută enorm. Am reflectat tot mai mult la asta în ultimele luni discutând des la cabinet cazuri de conflicte între generaţii. Cazuri care mă fac să îmi dau seama cât de norocoasă sunt având o relaţie bună cu mama mea.

Tot mai mulți adulţi se plâng de relaţia deficitară cu părinţii, care le afectează fie relaţia lor de cuplu, fie cum se simt în rolul lor de părinţi, fie cum se văd pe ei înşişi. Pentru mine e trist să aud cum un părinte care a fost până la un punct un sprijin în viaţa copilului său devine un obstacol. Copii şi părinţi care se înţelegeau bine şi aveau o relaţie bună pâna când copilul a devenit adult. Şi-a luat viaţa în propriile-i mâini, iar părintele său nu a mai ştiut să îl susţină în această etapă. Spun adesea că nimeni nu ne pregăteşte pentru a fi părinţi, eh pentru a fi părinte de adult nici atât…

Cel mai adesea părinţii „nu le pot da drumul” copiilor lor fie din cauza fricii că vor păţi ceva, fie din cauza pierderii propriului sens în viaţă, fie din cauza neîncrederii în propriul copil. Ceea ce e dureros de ambele părti.


Dacă eşti părinte de adult şi te temi să îţi laşi copilul să ia decizii de teamă că va greşi şi va suferi consecinţe neplăcute, înseamnă că nu eşti prea sigur pe treaba pe care ai făcut-o până acum. Dacă tu ştii mereu decizia mai bună, iar copilul tău greşeşte mereu, gândeşte-te… ce spune asta despre tine? Iar dacă eşti adult şi vezi că părintele tău se tot teme pentru tine, cam înţelegi că nu are încredere în tine, ceea ce afectează negativ imaginea ta despre tine şi îţi taie din avântul de a zbura.

Dacă faptul că al tău copil, adult acum, îşi face propria viaţă, ia propriile decizii şi nu te mai consultă la fiecare pas, te face să consideri că tu nu mai ai un scop în viaţă, e cam trist. Asta înseamnă că până acum ai trăit majoritar, dacă nu exclusiv, doar în rolul de părinte. Iar acum când el pleacă îţi va fi greu să găseşti un alt sens, iar suferinţa ta se va răsfrânge asupra copilului tău. Dacă eşti copilul adult care vrea să îşi trăiască propria viaţă şi să ia decizii singur, cel mai probabil te simți mereu presat şi afectat de sentimentul de vinovăţie faţă de părintele tău. Iar asta e o povara uriaşă pe care o cari după tine şi care te împiedică să trăieşti aşa cum ai vrea…

Dacă ai un copil adult dar nu ai încredere în el şi îi spui şi la 25 sau 30 de ani că „eu sunt mama, tu copilul, eu ştiu mai bine” atunci e cel mai trist cu putinţă. Pentru că asta spune despre tine că nu îi dai aripi copilului tău ca să te simti tu bine ajutându-l când nu poate zbura. Asta spune că ai făcut din copilul tău oglinda fermecată în care tu te vezi tot timpul mai bun, mai frumos. Asta nu înseamnă ca nu îţi iubeşti copilul, îl iubeşti, dar din păcate propriile tale răni şi traume te împiedică să fii un sprijin pentru copilul tău. Iar dacă asta îţi spune părintele tău, dragă adultule, îmi pare tare rău pentru ceea ce simţi: neîncredere în tine, dificultatea de a lua decizii, imposibilitatea de a te simţi sigur şi linistit, dorinţa de a trăi independent concomitent cu neputinţa de a rupe dependenţa de părinte. E dureroasă o astfel de relaţie şi trebuie mult efort de ambele părţi pentru a o îmbunăţăţi.


Tu faci totul cu dragoste pentru copilul tău şi bune intenţii. Dar asta nu ne salvează de greşeli.

Dacă ești părinte de adult şi nu eşti mulţumit de relaţia cu copilul tău, încearcă să îţi dai seama dacă nu cumva te afli în una din situaţiile de mai sus. Tu faci totul cu dragoste pentru copilul tău şi bune intenţii. Dar asta nu ne salvează de greşeli. Încearcă în primul rând să vezi care sunt propriile tale nevoi şi răni emoţionale, cum te “împaci” tu cu tine. Asta influenţează mult relaţia cu copilul tău. Apoi, găseşte un moment potrivit în care să ai o discuţie deschisă, non-confruntativă cu copilul tău. Roagă-l să îţi spună ce greşeşti. Daca faci ceva şi el se simte rănit, rușinat, ofensat etc. S-ar putea să îi fie greu şi lui să îţi explice. Sau s-ar putea să îi fie ruşine să îţi spună, căci nu vrea să te supere. În acest caz, e util sa discuţi cu alţi părinti de adulţi sau să consulţi un psiholog care să îţi poată oferi un punct de vedere profesionist asupra a cum ar fi bine să gestionezi relaţia cu copilul tău. Oricât de grea ţi se pare situaţia, niciodată nu e prea târziu şi oricând merită să încerci să îmbunătăţești relaţia cu copilul tău!

Dacă eşti adult şi ai o relaţie grea cu părintele tău, fă-ţi curaj! Încearcă să comunici cu părintele tău, să îi spui ce te răneşte, cum te simţi tu când el spune sau face ceva. Chiar cu riscul de a se supăra pe moment, încearcă! Va merita pe termen lung. Asigură-ţi părintele că ştii că te iubeşte şi că îţi vrea binele, dar unele lucruri trebuie să se schimbe. Daca nu reuseşti nicicum să găseşti curajul de a comunica sau nu gaseşti în părintele tău un partener de comunicare, poţi apela la un psiholog care să te ajute să gestionezi relaţia cu părintele tău: să schimbi ceea ce se poate schimba şi să reuseşti să accepţi ceea ce nu se poate schimba, astfel încât relaţia cu părintele tău să nu te mai rănească. Îndrăzneşte, meriţi să ai o relaţie mai bună cu părintele tău!

Ar mai fi multe de spus. Concluzionez cu a îndemna parinţii de copii mici să reflecteze la două aspecte: cum v-ar plăcea să se poarte cu voi parinţii voştri? Cum construiţi relaţia cu copiii voştri de acum şi până la vârsta adultă? Copiii cresc amețitor de rapid şi trebuie să învăţăm cum să construim o relaţie sănătoasă cu ei nu doar cât sunt mici şi dependenţi de noi. Ci o relaţie sănătoasă, dătătoare de resurse şi când sunt mari şi independenţi. O relaţie din care sa poată pleca, dar să îşi dorească să se întoarcă.

Şi închei cu un „mulţumesc mama”! Mulţumesc că mi-ai dat aripi, că mă susţii, ma ajuţi şi îmi spui „ştii tu mai bine cum să faci” şi când nu eşti de acord cu mine. Mulţumesc că m-ai lăsat să plec când m-am îndrăgostit, poate mult prea repede pentru tine. Mulţumesc că m-ai lasat sa încerc şi să greşesc, să-mi iau zborul şi m-ai asteptat răbdatoare să vin inapoi. Am plecat la timpul potrivit şi m-am întors apoi singură, nu de nevoie, nu din vinovăţie, ci pentru că am vrut să fiu aproape de tine… Pentru că îmi faci bine… Sper să reuşesc să învăţ de la tine să îmi cresc fetele cel puţin la fel, să le pot da drumul şi să aştept să vină înapoi când va fi bine pentru ele…

Distribuie

Adela Moldovan

Este doctor în psihologie și psihoterapeut. Are o experiență clinică de aproape 10 ani cu copii, adolescenți și adulți. O fascinează tot ce ține de natura umană, oamenii și relațiile dintre ei. Își iubește meseria și încearcă să se perfecționeze continuu. Este și mama a două fete cucuiete, cum îi place ei să spună, experiență care a transformat-o profund.

Mai multe articole de Adela Moldovan

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA