Mintea obsesivă. Cum îi putem face față

Am închis bine ușa? Oare am închis gazul înainte să ies? (Mai bine mai verific o dată.) Dar apa? Lumina?

Ar trebui să mă spăl pe mâini, pentru că am pus mâna pe clanță și poate că are microbi. (Știu că m-am mai spălat acum câteva minute, dar mai bine să fiu sigură.)

Cărțile astea nu stau bine acolo. Am să le pun pe raftul de mai jos (acolo le-ai pus și săptămâna trecută). Sau poate mai sus – important e să stea drept și ordonat. Îmi place când lucrurile stau frumos și e ordine în jurul meu.

Uneori, mă enervează atât de tare frate-miu, că-mi vine să-l omor. (Au, cum poți să gândești așa? Ce fel de om ar gândi asta despre fratele său sau despre oricine?)


Te recunoști în vreuna dintre afirmațiile de mai sus? În mai multe? Cum ți se par aceste îngrijorări? Crezi că sunt… normale?

Mi-am pus adesea următoarea întrebare: Ce îi face pe unii oameni să se îngrijoreze cu privire la anumite lucruri, să își pună întrebări și să aibă îndoieli, dar totuși să meargă mai departe și să își trăiască viața în mod firesc, iar pe alții să îi acapareze întru totul și să îi împiedice a avea o viață funcțională și relații sănătoase?

Și, pentru a-mi hrăni curiozitatea, am fost la Conferința Mintea obsesivă: înțelegerea și tratamentul tulburării obsesiv-compulsive din cadrul Bibliotecii Academiei Române, susținută de dr. Francesco Mancini, dr. Radu Teodorescu, psih. Andrea Gragnani și psih. Angelo Saliani – specialiști în tratarea tulburării obsesiv-compulsive (TOC). Am aflat o multitudine de lucruri interesante, însă cele care mi-au atras atenția cel mai mult au fost următoarele:


• peste 80% dintre oamenii „normali” au gânduri similare celor pe care le au persoanele obsesive – diferența fiind dată de frecvența și intensitatea lor, precum și de modul în care fiecare dintre noi gestionează aceste gânduri;

•  ceea ce numim noi obsesie poate fi un gând spontan care apare fără motiv sau pot fi lungi ruminații pe aceeași temă;

compulsiile sunt acele comportamente observabile sau acțiuni mentale menite să neutralizeze amenințările reprezentate de obsesii;

• pe lângă compulsii, încercăm să scăpăm de obsesii fie prin evitări, distragerea atenției, cereri de reasigurare, suprimarea gândurilor, ruminații, raționalizare dialectică ș.a.m.d.

• cele mai dese tipologii ale TOC se întâlnesc sub forma: obsesiei de a verifica, obsesiei de a se spăla, obsesiei de a avea lucrurile în ordine și simetrie, obsesiei gândurilor (înjurături, gânduri agresive sau perverse etc.);

• pentru o persoană obsesivă nu contează cât de probabil este ca un lucru să se întâmple, ea pariază pe posibilitatea cea mai nefastă și încearcă, prin orice mijloc, să o excludă cu certitudine absolută;

• la baza celor mai multe dintre obsesii stau frica de vinovățiefrica de contaminare (fizică sau abstractă) sau „not just right experience” (experiență care nu este ce „trebuie”);

 sentimentul de vinovăție este în strânsă legătură cu sentimentul de dezgust – dezgust ce duce la dispreț față de propria persoană sau propria valoare ca ființă umană;

• există două tipuri de vinovăție: deontologică (frica de a nu încălca o normă, o regulă, un principiu moral etc.) și altruistă (persoana își dorește să fie bună, să aibă compasiune);

• deși nu există dovezi care să pună în legătură directă, de tip cauză-efect, stilul parental orientat spre critică și blamare cu dezvoltarea ulterioară a TOC, dr. Mancini susține că acesta favorizează apariția și menținerea sa;

• dacă regulile impuse de familie sunt prea stricte și sunt urmate de control și dacă pedepsele pentru încălcarea regulilor amenință să producă o ruptură în relația părinte-copil, atunci copilul rămâne singur în vinovăția sa, de fiecare dată când va încălca una dintre regulile impuse;

• cele mai eficiente metode de a reduce sau de a ameliora TOC sunt: EXPUNEREA și PREVENIREA răspunsului, dar și ACCEPTAREA RISCULUI de a ne simți vinovați sau de a ne contamina;

• terapia este adesea văzută ca o amenințare de către persoana obsesivă, întrucât reprezintă expunerea la pericolele de care se teme; aceasta funcționează și este eficientă doar dacă persoana acceptă riscul și se familiarizează cu noi strategii de a face față fricii;

• familia contribuie, adesea, la menținerea obsesiilor: fie prin participarea la compulsiile persoanei; fie prin schimbarea propriilor obiceiuri pentru a satisface cerințele persoanei obsesive, tendința de a-i încuraja acesteia comportamentul de evitare sau chiar de a-i satisface solicitările; fie prin criticarea comportamentelor persoanei; fie prin expunerea cu forța, amenințări sau ironii sau chiar prin a înceta să-i mai vorbească.

 Cinci lucruri pe care să NU le facem: să nu îl certăm pe celălalt, să nu îl constrângem, blocându-i ritualurile și evitările, să nu încercăm să-l liniștim cu orice preț, să nu intrăm în dispute logice cu el încercând să-l convingem că e totul în regulă și să nu îl mințim.

 Cinci lucruri pe care să le facem: să validăm starea emoțională a persoanei (să îi comunicăm că înțelegem, recunoaștem și acceptăm starea de anxietate și suferință căreia i-a căzut victimă și de care nu este vinovată), să refuzăm blând, dar ferm cererile obsesive, să ne motivăm mereu refuzul fără a intra în logica obsesiei, să susținem și să încurajăm persoana spre tolerarea amenințării provocate de renunțarea la compulsii până când aceasta dispare și, dacă am îndeplinit toți pașii, să încheiem cu blândețe conversația (nu pentru că persoana e nebună și irațională, ci pentru că prelungirea acestui tip de comunicare ne face rău amândurora).

Am auzit de multe ori expresia „omul se obișnuiește cu orice”. Deși am îndoielile mele că este așa, cred, totuși, că oamenii se pot obișnui cu unele dintre cele mai ciudate, dificile și nesănătoase contexte, fie ele fizice, fie psihice, reale sau imaginare.

Cum ar fi, însă, dacă am putea să facem un pas în afara obișnuinței și să testăm și alte moduri de a trăi cu noi înșine și cu imprevizibilul pe care ni-l oferă viața? Dacă există ceva în viața ta care te copleșește și te face nefericit în mod obsesiv (indiferent în care procent al populației te regăsești), dar ai putea să faci ceva pentru ca lucrul respectiv să fie diferit, ai avea curajul să te EXPUI și să ACCEPȚI riscul de a trăi cu frica și incertitudinea? Ai fi dispus să rămâi prezent pentru cineva care ar face asta?

Distribuie acum

Sabina Strugariu

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de Sabina Strugariu

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA