Mama îmi spune că mă iubește, dar eu nu simt asta!

Călătoria mea ca părinte a început acum 12 ani și nu a fost una dintre cele mai ușoare sau mai comode, așa cum nu sunt nici unele dintre călătoriile pe care îmi doresc, poate, de ani de zile să le fac. Ca marea majoritate a copiilor din generația mea, am crescut într-o familie în care se punea preț pe imaginea pe care o afișăm, cum ne purtăm cu ceilalți, cât de educați suntem și ce rezultate avem. Așa primeam și afecțiunea, atenția sau recompensele. Bineînțeles că, dacă aveam rezultate pe măsura așteptărilor părinților noștri, primeam vestita bicicletă promisă pentru sfârșitul anului școlar – doar dacă luam coroniță. Dar, de multe ori, se întâmpla ca, și cu tot cu coroniță, bicicleta mult dorită să nu mai apară.

Am crescut într-o familie cu reguli stricte și, poate, uneori prea rigide, mama fiind cadru didactic toată viața ei. Ne-a dăruit iubirea ei așa cum a știut ea și uneori am simțit-o, alteori nu, din papucii mei de copil. Poate că, de multe ori, simțeam că o primește în cantitate mai mare sora mea, care era cu cinci ani mai mică decât mine.

De zece ani îmi practic cu bucurie, entuziasm și pasiune, meseria de psiholog și de la fiecare client în parte am învățat ceva, am crescut odată cu el, am descoperit lucruri noi despre mine, despre oameni, despre sufletul lor. Viața mea este plină de lecții, de provocări; dar în toți anii aceștia, de când îmi practic meseria, cele mai importante lecții de „trezire” mi le-au dat copiii mei. M-au învățat foarte multe lucruri și așa am reușit să le spun și celorlalți părinți cu care lucrez în cabinet cum să poată aborda tehnici și metode de a a-și educa puiul.

Tocmai fetița mea cea mare mi-a dat o lecție extrem de importantă, pe care o împărtășesc mereu de ceva ani încoace tuturor părinților cărora am ocazia să le-o transmit. Nu a fost ușor pentru mine – ca „specialist” care lucra cu douăzeci de copii pe săptămână, în cabinet, și care avea experiență în lucrul cu copiii de ceva ani – să primesc și să trăiesc un asemenea șoc.


Cu mulți ani în urmă, fetița mea făcea ore de consiliere psihologică împreună cu o colegă de-a mea, pentru a scăpa de frici, pentru a căpăta mai multă încredere în ea și pentru dezvoltarea sa armonioasă. În urma câtorva ședințe bune, colega mea îndrăznește (îi mulțumesc și acum că a făcut acest lucru, atunci) să-mi spună o trăire a copilului meu. Fetița mea i-a verbalizat psihologului ei ideea că „Mama îmi spune că mă iubește, dar eu nu simt asta!”

Cum a fost pentru mine, „doctorul de suflete”, care lucra cu copiii altora, cu familii și care era iubită de copii ce veneau cu drag la Ana? Groaznic! Cumplit! A fost una dintre marile traume ale vieții mele de adult. Am plâns, am fost disperată, am simțit nevoia ca pământul să se deschidă și să intru acolo. Am lucrat inclusiv cu terapeutul și formatorul meu pe acest aspect, pentru a ști să-l gestionez cât mai bine cu putință.

După ce mi-am revenit și m-am ridicat, așa cum fac mereu de ceva ani încoace, m-am întrebat: „Ce vrea să-mi spună experiența asta? Ce am de învățat de aici?” Și am aflat și împărtășesc tuturor experiența mea și lecția importantă pe care mi-a dat-o copilul meu despre IUBIRE.


După cum spuneam, am copilărit într-o familie și, cu atât mai mult, într-o generație în care iubirea era și este una materială. Ce înseamnă asta? Adică părinții noștri ne-au iubit dându-ne bunuri materiale, haine, cursuri, bani, mâncare bună, o școală bună, vacanțe. Asta se continuă și în prezent, tot mai accentuat, prin a-i da copilului „mâncare sănătoasă”, haine de firmă cât mai scumpe și cu eticheta cât mai la vedere, vacanțe luxoase, case impresionante, petreceri organizate cu mare fast, jucării scumpe și ochioase, cursuri și ateliere extrașcolare. Doar că acești părinți dau, așa cum am făcut și eu, o iubire, care „nu ajunge și nu se simte”. Eram atentă să nu-i lipsească nimic copilului meu, dar nu-i dădeam ceea ce avea nevoie și trebuia să ajungă la sufletul ei.

Așa cum am învățat de la mama mea, așa am dat și eu mai departe – o iubire seacă și superficială. Doar că fetița mea minunată m-a trezit la realitate printr-un strigăt, care ne-a vindecat pe noi și pe mulți alții, după.

Ceea ce avea nevoie copilul meu era IUBIREA SIMPLĂ, reflectată prin îmbrățișări profunde, atenție corect și funcțional dăruită, prezența mea fizică, dar mai ales emoțională, acolo lângă ea, când avea cea mai mare nevoie, mângâieri pe păr, faptul de o asculta când avea ceva de spus și de a-i accepta ideile proprii, chiar dacă mie mi se păreau greșite, poate uneori de a-i accepta eșecurile și de a munci pentru a le corecta, o vorbă caldă, un zâmbet, blândețea, calmul și bunătatea mea, toleranța, liniștea interioară.

Asta înseamnă, de fapt, IUBIRE și de asta au nevoie copiii mei și ai voștri! Aceasta este esența, completată și îmbogățită de celelalte lucruri materiale, necesare creșterii și dezvoltării lor normale și sănătoase.

ana-maria-ceornea
 

A fost o lecție dureroasă, plătită scump, dar astăzi nu pot decât să-i mulțumesc fetiței mele că m-a învățat ce înseamnă iubirea și cum se dăruiește sănătos. Chiar dacă lucrez cu zeci de copii și familii, chiar dacă citesc zeci de cărți, iubirea se învață ACASĂ!

Mulțumesc, draga mea fiică!

Distribuie acum

Ana-Maria Ceornea

Ana-Maria Ceornea - psihoterapeut sistemic de familie și cuplu, psiholog clinician autonom, fondator clinica Armoniè din Iași, membru fondator al Asociației ”Terapie pentru Suflet”.

Mai multe articole de Ana-Maria Ceornea

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA