Skip to content

Dacă cineva m-ar întreba la un moment dat ce ar putea face pentru a fi mai aproape de fericire, pentru a fi psihic și emoțional mai bine, primul lucru pe care i l-aș spune ar fi: Învață să te iubești și să te accepți așa cum ești tu! Știu că această recomandare nu este nouă. Au spus-o mulți alții înaintea mea și eu însumi am primit-o de la o persoană minunată. Însă, simt că pe cât de simplu este acest îndemn, pe atât de greu este de acceptat și urmat de multe persoane dragi mie. Mai mult decât atât, din propria mea experiență, mi se pare că este piatra de temelie a oricărei stări de bine, de mulțumire, de acceptare, a oricărui sentiment de iubire și de compasiune, atât față de noi, cât și față de ceilalți.

Dacă, apoi, aș fi întrebat „Bine, și cum fac acest lucru? Cum ajung să mă accept și să mă iubesc așa cum sunt?“, aș răspunde că poți începe prin a-ți repeta acest lucru. Poți face acest lucru în pauza de cafea, la volan, mergând pe stradă, așteptând metroul sau stând la coadă la ghișeul de la bancă. Repetă-ți de sute și mii de ori: Mă iubesc și mă accept așa cum sunt, mă iubesc și mă accept așa cum sunt, mă iubesc și mă accept așa cum sunt! Spune-ți acest lucru când ești relaxat și binedispus și spune-ți-l când ești furios sau nemulțumit. Încetul cu încetul lucrurile se vor schimba pentru tine, așa cum s-au schimbat și pentru mine. Vei avea mai mult răbdare cu tine, dar și cu alții, vei fi mai blând și iubitor cu tine, dar și cu cei din jurul tău, vei învăța să te iubești pe tine, dar și pe cei cu care te întâlnești în fiecare zi.

Știu că multe semne de întrebare s-au ridicat după aceste prime două paragrafe. Am observat la apropiații mei că această frază simplă, „Mă iubesc și mă accept așa cum sunt“, poate da naștere unor reacții extrem de diverse: de la respingere sau repulsie, până la durere sau disconfort fizic. După ce am aflat de această formulă, pe care acum o consider vindecătoare, m-am întors acasă cu dorința de a o împărtăși cu cea mai importantă persoană din viața mea. În acea zi am descoperit cu surprindere că o frază atât de simplă poate fi, pentru anumite persoane, nu doar greu, dar aproape imposibil de repetat. Îmi imaginam că poți simți cel mult o stânjeneală în a-ți face ție însuți o astfel de declarație. Însă, când am încercat să repet formula la persoana a doua și să îi spun „Te iubesc și te accept așa cum ești!“, dificultatea persoanei din fața mea s-a transformat în disconfort fizic și am fost rugat să nu mai pronunț această frază o vreme.

cum a fost pentru tine, cel care citești aceste rânduri, întâlnirea repetată cu ea?

Este greu de crezut că aceste cuvinte, care exprimă afecțiune și acceptare, pot produce durere fizică. Am înțeles că ele pot avea sau chiar au o valoare spirituală care este transformatoare și purificatoare. Cred că această valoare rezidă în capacitatea cuvintelor de a transforma percepțiile noastre, de a transforma modul în care realitatea este reconstruită în interiorul nostru și de a ne transforma pe noi. Până în acest punct am repetat de mai multe ori fraza „Mă iubesc și mă accept așa cum sunt“ și mă întreb cum a fost pentru tine, cel care citești aceste rânduri, întâlnirea repetată cu ea? Te-a lăsat indiferent, te-a iritat în vreun fel sau ai simțit că este exact ceea ce simți față de tine însuți?

O altă reacție întâlnită la auzul acestor cuvinte este de respingere a lor ca fiind o formă de egoism și egocentrism: „Cum să mă iubesc eu pe mine? Doar nu sunt narcisist. Pare că dacă ajungem să ne iubim și să ne acceptăm așa cum suntem încălcăm o lege nescrisă și suntem în pericol de a deveni niște monștri, incapabili de empatie sau milostenie. Simt că pentru unii dintre noi este chiar imoral să ne iubim pe sine. Pot să înțeleg acest lucru. Mulți dintre noi am crescut fiind nevoiți să negăm, să ascundem acele părți ale noastre care nu au fost acceptate de părinți, rude sau societate. Ni s-a spus: „Băieții nu plâng niciodată!“ Consecința a fost că bărbații în care s-au transformat acești băieți nu au putut iubi și nici accepta acea parte a lor care își exprima emoțiile prin lacrimi. Ni s-a cerut sa nu facem greșeli, să luăm note bune, să ne exprimăm bucuria sau furia fără prea mult zgomot, să nu deranjăm adulții, să ne jucăm frumos, etc. Ni s-a cerut sa renunțăm la multe lucruri pentru a fi apreciați și acceptați. Acum, a ne iubi și accepta așa cum suntem, cu bune și cu rele, ni se pare grotesc sau comic. Cred însă că grotescă este tocmai dificultatea noastră de a ne trata cu blândețe, de a accepta că suntem oameni, nu ființe perfecte, de a ne aprecia nu doar în momentele noastre bune, cât și în cele dificile, de a ne iubi atât când suntem în vârf, cât și în momentele în care suntem căzuți.

℗PUBLICITATE



cum ar putea un copil care are ca model un adult nefericit, care zi de zi se luptă cu suferința și depresia, care zi de zi se luptă cu sine însuși și se agresează în forul său interior, să învețe ce înseamnă fericirea

Un răspuns aparte vine din partea părinților care spun: „Pentru mine singurul lucru important este fericirea copiilor mei! Eu nu contez!“. Însă copiii nu cresc cu o percepție clară și autonomă, dobândită dinaintea nașterii, a realității. Ei au nevoie de modele, iar aceste modele le arată lor cum să interacționeze cu ei înșiși și cu lumea din jurul lor. Din păcate, mulți copii nu au o paletă variată de modele din care să aleagă. Pentru toți copiii modelul principal este al adultului care îi îngrijește, fie că este părinte, bunic sau o altă rudă. Mă întreb cum ar putea un copil care are ca model un adult nefericit, care zi de zi se luptă cu suferința și depresia, care zi de zi se luptă cu sine însuși și se agresează în forul său interior, să învețe ce înseamnă fericirea, să învețe să se iubească și să se accepte așa cum este el, să fie mulțumit cu ce este și cu ce are și să cunoască starea de bine? Care ar fi șansele ca un copil să fie fericit trăind zi de zi în contact cu adulți nefericiți?

Iar când nu renunțăm de bunăvoie la fericirea noastră, amăgindu-ne că o sacrificăm pentru a-i face pe alții fericiți, o căutăm în locurile cele mai nepotrivite. O căutam în achiziția de lucruri, în rezultate profesionale, în banii din cont sau în reușitele copiilor, o căutăm în gratificarea simțurilor. Însă, atâta timp cât nu ne putem spune „Mă iubesc și mă accept așa cum sunt“, continuăm să trăim, așa cum vorbesc maeștrii budiști, precum un om care încearcă să-și potolească setea bând apă de mare. Așa cum spune Sharon Salzberg, putem călători de-a lungul și de-a latul pământului și putem realiza lucruri și activități multe și variate, însă cea mai profundă formă de fericire nu vine din acumularea de noi experiențe. Ea se naște din abandonarea a tot ceea ce este nenecesar și din a ști că, în orice clipă a vieții, noi înșine suntem acasă, suntem în locul unde suntem iubiți și acceptați așa cum suntem. Adevărata fericire nu este atât de departe de noi, însă necesită o schimbare radicală a modului în care o căutăm.

Când am început să îmi repet zi de zi faptul că mă iubesc și mă accept așa cum sunt am observat că puteam pune în aceste cuvinte multă agresivitate, în special în momentele în care greșeam cu ceva sau consideram că m-am comportat altfel decât mi-aș fi dorit. Gura îmi era încleștată și cuvintele ieșeau șuierând printre dinți. Persoana care mi-a făcut cunoștință cu această frază magică m-a încurajat să continuu. Am pornit în această călătorie din punctul în care nu reușeam decât să mă critic și să mă agresez verbal, în special în momentele dificile. Am pornit de la impulsul de a-mi da palme de fiecare data când dădeam greș în vreun fel și am ajuns în punctul în care primele cuvinte care îmi ies pe gură atunci când ciocanul cade peste unul dintre degete este: Mă iubesc și mă accept așa cum sunt! Te întreb acum cu ce te ajută, atunci când ești într-o situație dificilă, din cauza ta sau a altora, să te întorci împotriva ta și te lovești mai mult decât ești deja lovit? În schimb, cu ce iți poate dăuna dacă te tratezi cu blândețe și compasiune, dacă manifești iubire și acceptare față de tine însuți?

Lucrurile se pot schimba. Mintea noastră se poate schimba atât când suntem tineri, cât și la vârste înaintate. Totul este ca, în forul nostru interior să ne dorim să ne schimbăm și să luăm decizia de a merge în această direcție. Apoi, cu perseverență si blândețe ne putem oferi iubirea și acceptarea pe care ni le-am dorit din primele clipe de viață. Acolo se află adevărata fericire și de acolo pornește adevărata iubire și compasiune față de ceilalți. După cum spunea un mare înțelept, „Poți căuta în întregul univers pe cineva care să merite mai mult decât tine însuți iubirea și afecțiunea ta și nu îl vei găsi nicăieri. Tu însuți, la fel ca oricine altcineva din întregul univers, meriți iubirea și afecțiunea ta.“

Gabriel Panțiru este psiholog clinician, psihoterapeut în formare și masterand în cadrul Universității din București. Deține o formare în Terapia Psihotraumei Orientată către Identitate (IoPT) oferită de ISTT - București. Este interesat de teme precum parentingul și rolul taților în creșterea copiilor, diferențele de gen în exprimarea depresiei, neurobiologia traumei și integrarea experiențelor traumatice.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
23,65 lei
Continuă cumpărăturile
1