Legatura afectivă dintre părinți și copii

Rolul de părinte este pentru cei mai mulți dintre noi, unul dintre cele mai importante roluri pe care le întreprindem la un moment dat în viață. Majoritatea ființelor umane doresc să aibă copii și doresc, de asemenea, ca acești copii să crească sănătoși, fericiți și încrezători în sine (Bowlby, 1988). Așa cum spune și promotorul teoriei atașamentului, John Bowlby, pentru acei părinți care reușesc să-și dezvolte un stil de parentaj în conformitate cu valorile de viață, recompensele sunt mari; însă cei care eșuează în a-i crește sănătoși, fericiți și încrezători în sine pot ajunge să plătească un preț foarte mare, dezvoltând probleme de sănătate mintală (anxietate, depresie) și emoții greu de gestionat (rușine, vină, etc.).

Astfel, angajamentul față de rolul de părinte presupune o capacitate de adaptare și prezență psihologică aparte. Mai mult, deoarece educația și creșterea eficientă sunt esențiale pentru echilibrul socio-emoțional al copilului, este important ca părinții să cunoască cât mai multe informații despre psihologia copilului dar și despre factorii care reprezintă protecție sau riscuri pentru sănătatea fizică și emoțională a acestuia.

Un astfel de factor care poate să reprezinte protecție dacă este asigurat sau risc dacă lipsește este iubirea părintească. În cele mai multe teorii și studii care descriu atașamentul dintre copii și adulți, persoana adultă cel mai frecvent amintită este mama, și această idee nu este surprinzătoare atâta timp cât mama este cea care poartă copilul în pântece și asigură venirea acestuia pe lume. Însă, în 1981 o echipă de specialiști interesați de analiza relației copil-adult, coordonată de Main și Weston, extind această idee studiind relația dintre copilul mic și mamă, iar mai apoi relația dintre același copil și tată. Una dintre descoperirile studiului a fost că, atunci când erau studiați ca grup, tiparele de atașament manifestate față de tați semănau foarte mult cu tiparele manifestate față de mame. Însă o a doua descoperire a fost și mai surprinzătoare. Atunci când tiparele de atașament ale fiecărui copil au fost studiate individual, nu a fost descoperită nicio corelație între tiparele manifestate față de un părinte în comparație cu tiparele manifestate față de celălalt părinte. Astfel un copil poate să aibă o relație bazată pe siguranță și încredere cu mama, dar nu și cu tatăl, în timp ce un altul poate să aibă o relație securizantă cu tatăl, dar nu și cu mama, un alt copil poate avea o astfel de relație cu ambii părinți, în timp ce un al patrulea copil poate să nu aibă o astfel de relație cu niciunul dintre părinți. Acei copii care au relații securizante cu ambii părinți par să fie cei mai încrezători și mai competenți; iar cei care nu au cu niciunul dintre părinți o relație de siguranță și încredere sunt cei mai nesiguri.

Tot cercetările din sfera teoriilor atașamentului, sunt cele care au demonstrat faptul că tiparul de atașament pe care un copil sănătos la naștere îl dezvoltă cu mama lui reprezintă rezultatul modului în care mama l-a tratat (Aisworth et al., 1978), existând o mare probabilitate ca, într-un mod similar, tiparul de atașament pe care copilul îl dezvoltă cu tatăl lui să nu fie altceva decât modul în care tatăl lui l-a tratat. Aceste studii subliniază faptul că prin implicarea tatălui în viața copilului acesta devine o figură de atașament pentru copil, ceea ce înseamnă că un tată ar putea să îndeplinească un rol care să semene de îndeaproape cu cel îndeplinit de mamă (Bowlby, 1988). Chiar dacă aceste informații erau deja cunoscute la sfârșitul anilor optzeci, în majoritatea culturilor tații îndeplineau acest rol mai puțin frecvent decât mamele, cel puțin atunci când copiii sunt încă foarte mici. Pentru a genera o schimbare semnificativă se pare că a fost nevoie de aproximativ încă două decade pentru ca aceste idei să capete contur în familiile din lumea întreagă.


Afectivitatea în familia zilelor noastre

Astăzi rolul taților s-a schimbat semnificativ. Mamele și tații din România, au trecut printr-o perioadă a schimbărilor sociale majore; și probabil că cea mai însemnată schimbare vizează destrămarea noțiunilor clasice care definesc responsabilitățile rolului de mamă și tată. Tații zilelor noastre sunt mai implicați decât oricând în istoria modernă a omenirii, și mai mult decât atât sunt tot mai deschiși pentru a acorda timp exclusiv copiilor atunci când sunt alături de aceștia. Cercetările recente confirmă ceea ce mulți părinți cunosc instinctual: implicarea și iubirea părinților determină schimbări majore în procesul de dezvoltare și învățare al copiilor indiferent de ceea ce întreprind aceștia.

Și probabil că ne apropiem tot mai mult de ceea ce Bowlby numește – bază de siguranță.  Adică, oferirea, de către ambii părinți, a unei relaționări de la care copilul și adolescentul să poată ieși în lumea exterioară și la care să se poată întoarce, știind că va fi binevenit, îngrijit fizic și psihic, alințat dacă este într-o stare de disconfort, liniștit dacă este înfricoșat și ascultat dacă se simte neînțeles. În esență, subliniez nevoia de disponibilitate  – a fi gata de a răspunde solicitării prin încurajare și poate prin ajutor, însă de a deveni activ doar atunci când în mod evident este necesar.

Exprimarea iubirii materne

Iubirea maternă în viziunea lui Erich Fromm (autorul cărții – Arta de a iubi) este o susținere necondiționată a vieții copilului și o satisfacere necondiționată a nevoilor sale. Această susținere a vieții copilului are două aspecte importante:

1. Grija și responsabilitatea, necesare pentru menținerea copilului în viață și pentru dezvoltarea acestuia în condiții corespunzătoare;


2. Dar și atitudinea care-i insuflă copilului dragostea de viață, aceea stare care-i transmite că este bine să trăiești, că e bine să fii un băiețel sau o fetiță, că e bine să fii pe pământul acesta.

Aceste două aspecte pe care Fromm le consideră esențiale în ceea ce privește iubirea maternă se regăsesc și în povestea biblică a creației – Dumnezeu creează lumea și omul, ceea ce corespunde simplei griji pentru existență și pentru afirmarea sa (…) În fiecare zi, după ce a fost creată natura – și omul – Dumnezeu constată că “e bine”.

Bruno Bettelheim (psiholog de copii) este un alt susținător împătimit al iubirii părinților față de copii și în scrierile sale subliniază faptul că laptele este extrem de important pentru supraviețuirea unui copil, dar nu și suficient. Laptele este simbolul primului aspect al iubirii, al îngrijirii și susținerii în viață. Dar pentru a trăi cu adevărat, copilul are nevoie și de miere. Mierea simbolizând dulceața vieții, dragostea de viață și fericirea de a trăi. Cei mai mulți copii primesc lapte, dar numai o mică parte din ei primesc și miere. Ca să poată da miere, o mamă are nevoie să fie în contact cu valorile personale și ale partenerului și să fie prezentă psihologic în viața de familie. Fromm consideră că iubirea maternă este cea mai înaltă formă de iubire și cea mai sfântă legătură emoțională. O iubire care constă în iubirea pentru copilul în creștere – o formă aparte de adaptare a legăturii afective în funcție de nevoile și etapele de dezvoltare ale copilului. Acest aspect al iubirii față de copilul în creștere este foarte important – deoarece copilul trebuie să crească, trebuie să plece din brațele mamei și trebuie să devină o ființă umană complet separată. Astfel, o parte esențială a iubirii materne implică și dorința ca separarea copilului să aibă loc. Și acesta este stadiul în care iubirea maternă devine o sarcină dificilă, care presupune compasiune și altruism – capacitatea de a da tot fără să dorești altceva decât fericirea copilului.

Exprimarea iubirii paterne

În majoritatea cărților de disciplinare pozitivă și educație parentală, există o oarecare diferențiere între iubirea maternă și iubirea paternă. Mama este căminul din care provine copilul, ea este natura, glia, oceanul, în timp ce tata este lumea gândirii, a lucrurilor făcute de mâna omului, a călătoriei și aventurii. Tatăl este cel care îl învață pe copil, cel care îi arată calea în lume. Într-o îmbinare echilibrată, cele două tipologii ale iubirii (cea maternă și paternă) corespund nevoilor proprii ale copilului. Copilul are nevoie de iubire și grijă necondiționată din partea mamei, dar de asemenea are nevoie și de iubirea tatălui care este o formă de ghidaj bazat pe autoritate și susținere. Mama are rolul de a-i oferi siguranța în viață, tatăl are rolul de a-l călăuzi învățându-l să se descurce cu problemele ce le va avea de înfruntat în viață (Fromm, 1956).

Îmbinarea armonioasă a iubirii părintești

Caracteristicile și responsabilitățile de gen în zilele noastre par să nu mai fie atât de clare, precum se pretindea în urmă cu câteva decenii. Modificările psihologice, sociale și biologice, au determinat schimbări și în registrul abilităților pe care le poate avea un bărbat și o femeie. Adaptările de la nivelul creierului uman și deschiderea tot mai mare către autocunoaștere și dezvoltarea personală a bărbaților a făcut ca aceștia să învețe să gestioneze din ce în ce mai bine o serie de trăsături care erau considerate ca fiind specific feminine. Așa cum egalitatea de șanse și schimbările politice globale au făcut ca rolul femeii în funcții de conducere să fie tot mai căutat și recompensat. Astfel se urmărește o tendință de implicare tot mai mare a bărbaților în lumea socio-emoțională și o echilibrare a raportului bărbați-femei în lumea politică și bancară. Aceste mișcări par să fie observabile și chiar posibile și la nivelul sistemului familial. O veste care pentru unii părinți este îmbucurătoare, iar pentru alții o sursă de disconfort și anxietate.

Cu siguranță acele mame care au obiective profesionale mărețe și soți cu predispoziții spre senzitivitatea copilului (atenție sporită față de lumea interioară a copilului) se bucură pentru această perioadă de tranziție socio-psiho-biologică. În timp ce mamele care își regăsesc starea de bine în provocările vieții de familie, și care preferă împărțirea clasică a responsabilităților în funcție de roluri se întreabă cu îngrijorare – unde va ajunge această lume?

Partea bună este că dincolo de aceste diferențe de viziune și interpretare a realității, ființa umană indiferent de gen este înzestrată cu mai multe resurse decât a ajuns să conștientizeze. Ceea ce înseamnă că biologia și psihologia umană ne rezervă încă multe surprize despre ceea ce putem sau nu să facem ca bărbați sau femei. Elementul comun care a existat și care pare să asigure supraviețuirea speciei umane și pentru viitor este combinația armonioasă dintre iubire și compasiune, care așa cum spune și Dalai Lama nu reprezintă un lux ci o necesitate. Astfel orice copil din prezent, trecut sau viitor – are nevoie de iubire exprimată din partea părinților. Iubire echilibrată nu neapărat de caracteristici de gen, ci de trăsături și abilități personale ale fiecărui părinte.

Articol publicat pe site-ul Mămica urbană
Fotocredit Cosmin Tuduran

Distribuie

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA