Lecția de croitorie sau cum să coasem (reparăm) ceea ce am stricat (rupt)

Nu de puține ori părinții și copiii au dorințe, obiective sau proiecte diferite și inevitabil aceștia se vor confrunta cu certuri și neînțelegeri în comunicare, care conduc la rupturi. Aceste rupturi pot fi situații în care părintele stabilește niște limite (copilul dorește să se joace, iar tu dorești să-și termine temele de casă), sau pot fi rupturi toxice, situații când părintele înfricoșează copilul creând disconfort în mintea acestuia. Conștientizarea acestor rupturi este un pas esențial înainte ca părintele să restabilească o legătură benefică (conectare) cu copilul său.

Această reconectare o putem numi reparație. Pentru ca această reparație să poată fi înfăptuită, părintele trebuie să fie conștient de comportamentul său, de multitudinea emoțiilor resimțite, precum și de modul în care acestea au contribuit la ruptură.

Ruptura trebuie vindecată, altfel ea adâncește fisura pe care a creat-o între părinte și copil. Prelungirea rupturii poate crea rușine și umilință, ceea ce este toxic pentru sentimentul de sine al copilului aflat în dezvoltare.

Relațiile cu copiii noștri devin uneori tensionate; să recunoaștem, nu avem întotdeauna sentimente plăcute față de ei, mai ales când comportamentul lor ne face viața mai ,,dificilă”. Să ne amintim de reacția mamei (,,Problemele din trecutul nostru rămân prezente în noi”)ː ,,Mie îmi era suficient să-mi spună mama o dată și înghețam (…). Copilul, speriat de țipetele mamei, rămâne nemișcat. Uitându-se la el, amintirile copilăriei o învăluie și un val de remușcare și tristețe o cuprinde”.


auto-învinuirea poate, din păcate, să blocheze inițierea procesului de reparație și poate mări distanța dintre părinte și copil

A fi înțelegători față de emoțiile nostre, să fim conștienți de problemele nerezolvate din trecutul nostru care rămân prezente în noi, ne va face să acceptăm mai ușor aceste ,,bătălii” cu copiii noștri, să le facem față cu mai puțină suferință și auto-culpabilizare. Această auto-învinuire poate, din păcate, să blocheze inițierea procesului de reparație și poate mări distanța dintre părinte și copil.

Stabilirea unei structuri și a unor limite concomitent cu comunicarea concertată, alinierea emoțională și conectare, par foarte greu, dar totuși realizabile. Cum? Învățând să ne echilibrăm emoțiile fără a oscila între vină și furie, acceptând și rezolvând problemele noastre din trecut.


În procesul de reparație, un rol extrem de important îl are asumarea răspunderii pentru acțiunea noastră și recunoașterea rolului avut în ruperea conexiunii. Copiii se pot simți respinși și foarte singuri, motiv pentru care ruptura trebuie remediată într-o manieră empatică. A-ți cere iertare pentru comportamentul tău, a reflecta împreună cu copilul experiența interioară a altercației este crucială în eficiența remedierii rupturii. Dacă furia s-a manifestat prin violență fizică, ca în articolul ,,De ce mama a țipat la mine?”, reparația va fi cu atât mai dificilă și complicată, deci cu atât mai necesară să fie făcută la timp.

Inițierea reparației va veni din partea părintelui și nu este indicat să meargă pe vechea și totuși prezenta metodăː ,,Lasă că îi trece lui, vine el la mine după ce îi trece bosumflarea. Așa îi trebuie dacă a fost obraznic și neascultător!

Este important ca părinții să găsească o modalitate neintruzivă și empatică în inițierea procestului de reparație. Dacă sunt respinși, e de datoria lor să caute o cale, un alt moment pentru reconectare cu copilul lor. Este benefic în acest proces să le spunem copiilor că uneori oamenii, părinți sau nu, cedează nervos și au impresia că își ,,pierd mințile” câteva momente, pentru ca mai târziu să și le regăsească.

,,Provocarea cu care suntem toți confruntați este de a ne accepta slăbiciunile omenești cu umor și răbdare, astfel încât, la rândul nostru, să putem relaționa cu proprii copii cu deschidere și blândețe.” (Daniel J. Siegel, Mary Hartzel – ,,Parentaj sensibil și inteligent”)

Distrbuie

Carmen Elena Podar

Psiholog clinician, psihoterapeut relațional, membră a Colegiului Psihologilor din Romania și autor colaborator al paginadepsihologie.ro. Carmen coordonează programul de formare în psihoterapia familiei al AMPP din Oradea.

Mai multe articole de Carmen Elena Podar

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA