Istoria violentă și dură a bunicilor, moștenirea pe care o lăsăm copiilor noștri

Bunicul din partea tatei nu a fost tocmai un om blajin. S-a născut într-o comunitate izolată de răzeși, în care violența și agresivitatea par să fi fost cultivate dintotdeauna. Pentru bunicul, lumea trebuia tratată cu duritate și lipsă de flexibilitate, trebuia supusă propriei voințe și îmblânzită. Din păcate, a ales să relaționeze astfel nu doar cu natura înconjurătoare sau comunitatea în care trăia, ci și cu propria familie. În copilărie, ajunseseră pe la urechile mele povești cu bătăile pe care trebuise să le suporte bunica sau tata în tinerețea lui. Nu îmi mai aduc aminte dacă povestea în care își lega nevasta de un stâlp din propria curte și începea să o bată îl avea pe bunicul ca personaj principal sau pe vecinul lui. Cert este că într-un acces de violență a reușit să-i spargă capul tatei, iar acesta a fost nevoit să fugă de acasă de nenumărate ori pentru a se proteja de furia bunicului. Acum cred că înțelegeți că remarca „Nu a fost tocmai un om blajin” este o descriere palidă a unei laturi importante a personalității lui.

În copilăria mea nu am petrecut prea mult timp pe la bunicii din partea tatei. Exista un sentiment de frică ce mă împiedica să mă apropii de bunicul, o anumită distanță pe care nu o puteam acoperi sau ignora. Iar bunica, probabil fiind toată o rană, nu era nici ea foarte disponibilă emoțional. Îl percepeam ca fiind sever, dur, rece și având o înclinație spre a ordona într-un stil aproape milităresc. La un anumit nivel îmi dădeam seama că este mai sănătos să ascult și să execut, însă acest lucru nu mă ajuta să mă simt în largul meu în apropierea lui. Nu era genul de om cu care să vrei să te joci sau cu care să am vreo astfel de amintire. Când eram nevoit să îi vizitez, nu eram mânat de un exces de entuziasm. Chiar aș fi preferat să nu trec deloc pe acolo.

Pentru mine, partea cea mai dureroasă a acestei povești a fost faptul că violența, agresivitatea, frica, care reprezentaseră nota dominantă atât în copilăria bunicului, căci și el suferise destul de mult de pe urma propriului tată, cât și în copilăria tatălui meu, infestaseră și copilăria mea. Privind acum cu detașare, pare că emoțiile copleșitoare de furie și descărcările de agresivitate au reprezentat bagajul pe care fiecare strămoș al meu pe linie paternă l-a primit de la propriul tată și l-a transmis sârguincios mai departe copiilor lui.

Când te uiți la un agresor, poate fi destul de dificil să vezi și partea rănită, victima care există în el. E cu atât mai dificil când te numeri printre victimele respectivului agresor. Întâlnindu-l pe Dan Siegel am înțeles că traumele suferite de bărbații din familia mea la vârste fragede, apărute în urma unor experiențe în care s-au temut pentru propria supraviețuire, agresorul fiind tocmai propriul tată, cel care ar fi trebuit să îi protejeze, a produs transformări de ordin fizic la nivelul creierului care au reprezentat un handicap, o infirmitate cu care în majoritatea cazurilor au trăit întreaga viața.


Ei au dezvoltat un tipar de atașament pe care Siegel îl numește dezorganizat. Acesta a fost un rezultat al ciocnirii dintre instinctul natural de a se îndrepta către părinte pentru a căuta protecție și realitatea unui părinte care era el însuși sursa terorii. Pe de o parte copilul știe că fără părinte el nu poate supraviețui în această lume, iar pe de alta, tocmai părintele este cel care îi amenință viața. Cum poate rezolva un copil un astfel de paradox? Mecanismele psihologice sunt diverse, însă Siegel arată că în astfel de situații, regiunile din creierul în dezvoltare al copilului care permite integrarea neuronală sunt lezate, rezultând dificultăți în reglarea emoțiilor, probleme de comunicare socială, dificultăți în folosirea gândirii logice în școală, o tendință spre violență interpersonală și predispoziție spre disociere.

Cu puțină vreme în urmă m-am întors în casa bunicilor. De data aceasta nu am fost obligat să fac acest lucru, ci mi-am dorit să ajung acolo. Bunicul a murit în timpul adolescenței mele, iar bunica acum câțiva ani. Casa în care m-am întors este acum nelocuită, iar buruienile cresc în locurile în care bunica planta flori. Casa mi-a părut a fi mai mică și, cel mai important, inofensivă. Are farmecul locuințelor vechi din zona rurală, purtând amprenta unui stil arhitectural local, și se bucură de frumusețea peisajului colinar care o înconjoară. Am fost întrebat de ce îmi doresc să mă întorc în acel loc. Cum până la momentul întrebării dorința de a ajunge acolo era doar o pornire interioară, un impuls care venea dintr-un loc necunoscut, am fost nevoit să intru mai adânc în această întrebare și să încerc să înțeleg ce m-a atras în această călătorie.

refuzul de a ne uita la experiențele noastre traumatizante ne afectează mai mult decât scoaterea lor la suprafață


Răspunsul nu este simplu. Emoțiile, gândurile, amintirile legate de casa bunicilor sunt diverse. Este un loc al durerii și al suferinței, dar este și o parte din mine. Nu este ușor să te confrunți cu propria durere. Nimeni nu vrea să sufere și toți ne dorim să fim fericiți. Toți am prefera ca experiențele dureroase să nu fi existat în viața noastră și mulți dintre noi am dori să avem puterea să ne întoarcem în trecut și să le schimbam sau, cel puțin, să le putem șterge. Însă, în mod paradoxal, refuzul de a ne uita la experiențele noastre traumatizante ne afectează mai mult decât scoaterea lor la suprafață. Când am început să mă aplec asupra istoriei personale și a familiei mele m-am lovit de următoarele răspunsuri care au venit din partea celor către care m-am îndreptat pentru a mă ajuta să cunosc mai mult: “Ce rost are să dezgropăm trecutul? Trecutul este trecut, nimic nu poate fi schimbat. Nu faci decât să ne dai viața peste cap, nu ne produci decât suferință”. Și, oricât de mult mi-aș fi dorit eu să fac lumină în fiecare colț întunecat al trecutului, a trebuit să accept că aceste răspunsuri au partea lor de adevăr.

Într-adevăr, trecutul este trecut și nu poate fi schimbat. Însă, eu cred că trecutul ne condiționează existența prezentă. Incapacitatea noastră de a fi fericiți și mulțumiți, de a ne simți în siguranță, de a ne cunoaște, de a ne iubi și accepta și de a fi bine cu noi înșine, nu este rezultatul a ceea ce se întâmplă în prezent. Este rezultatul a ceea ce ni s-a întâmplat în trecut. Fiecare experiență din trecut, plăcută sau nu, a construit un răspuns condiționat în noi, ne-a învățat să răspundem într-un anumit fel într-o anumită situație. La un nivel banal, dacă eu îi răspund cu agresivitate partenerei care mă roagă să închid ușa la frigider mai repede, este pentru că tata mi-a cerut în copilărie, pe un ton dur și agresiv, același lucru de nenumărate ori. Acum, partenera mea doar a apăsat pe o zonă dureroasă, care a activat sentimentul de frică și furie, iar răspunsul meu a fost unul pe măsură. Și atâta vreme cât eu nu sunt conștient că răspunsul meu nu are nicio legătura cu situația prezentă, atâta vreme cât eu nu încerc să aflu ce stă de fapt în spatele lui, atâta timp cât eu nu scot la suprafața relația cu tatăl meu, voi continua să răspund agresiv și voi aduce astfel în relația mea rănile din trecutul meu și al familiei mele. Fără a cunoaște ce stă la originea tiparelor noastre de comportament, a obiceiurilor și reacțiilor impulsive, ne va fi foarte greu să facem vreo schimbare. Eu cred că nu poți schimba conștient ceva ce nu cunoști.

Într-adevăr, aducerea la suprafață a trecutului este însoțită de suferință. Problema acelor experiențe este că ele vin însoțite de emoții dureroase. Nu le putem rememora de la o distanță sigură, ca și cum am citi un roman sau ne-am uita la un documentar la televizor. Odată aduse la suprafață, experiențele respective vin însoțite de frică, de furie, de sentimentul de neputință, de rușine și multe alte emoții negative puternice. Chiar și după zeci de ani, emoțiile respective se pot întoarce cu o claritate sfâșietoare și eu cred că cea mai mare parte a suferinței stă, nu în durerea fizică, ci în emoțiile care au luat naștere odată cu ea. Durerea resimțită în urma palmei pe care am primit-o peste față este vagă, dar sentimentele de neputință, de frică transformată în teroare, de rușine sunt extrem de limpezi.

Problema acestor emoții nu este existența lor. Joan Panksepp le numește “vocile ancestrale ale genelor noastre”. Ele sunt mecanismele dezvoltate de înaintașii noștri pe parcursul a zeci de mii de ani pentru a ne ajuta să supraviețuim în această lume. Problema constă în faptul că le-am simțit în acele situații pe care nu le-am putut controla, la o vârstă la care un copil are nevoie de protecția adulților pentru a putea supraviețui. Problema este ca eu și băieții din familia mea am fost copleșiți de ele, că nu le-am putut înțelege și administra, că am încercat să scăpăm de ele, să le ștergem sau să le îngropăm în adâncurile inconștientului. Din acel moment, am refuzat să ne gândim la ele pentru că nu am știut ce să facem cu ele. Însă, cel puțin pentru mine, asta nu a însemnat că experiența respectivă a încetat să mai existe, că emoția respectivă a fost îndepărtată, anulată. A însemnat doar că ea s-a manifestat de atunci încolo în moduri pe care nu le-am putut controla, a răbufnit la suprafață în situații percepute de mine ca fiind situații limită, au preluat controlul asupra acțiunii mele conștiente și răspunsurile au fost neadaptate la starea de fapt prezentă.

Astfel, faptul că certurile din familia mea ajungeau frecvent să se încheie cu acte de violență și agresivitate, momente în care simțeam teroarea provocată de ideea pierderii unuia dintre părinți sau a propriei vieți, cea mai mică situație conflictuală apărută mai târziu a dat naștere la emoții puternice, capabile să îmi blocheze acțiunea. Am renunțat astfel la propriile opinii sau nevoi, am renunțat la a vorbi despre lucrurile care mă afectau sau lucrurile pe care mi le doream dacă, în mintea mea, aceste lucruri ar fi putut da naștere la certuri sau neînțelegeri. Iar când presiunea și impulsul de a acționa deveneau insuportabile, reacțiile mele erau exagerate, disproporționate și, în mod inevitabil, conduceau la certuri și neînțelegeri.

Ideea că ascunderea experiențelor dureroase din trecut, ținerea scheletelor în dulapuri bine închise ne face bine sau ne face să suferim mai puțin este o uriașă minciună, o amăgire. Cred că aceste întâmplări sunt răni aflate în permanentă descompunere, pline de puroi și umori rău mirositoare, care își trimit veninul, otrava în prezent. Sunt pietre de moară legate de picioarele noastre care ne împiedică să fim liberi, să fim prezenți, să ne bucurăm și să apreciem viața, să fim fericiți și mulțumiți. Într-adevăr, a te confrunta cu suferința din trecut nu este un lucru ușor. Ai nevoie de mult curaj, de încredere, poate și de un ghid, un partener de drum. Ai nevoie să fii conștient de faptul că ai în tine toate resursele necesare pentru a privi și înțelege experiențele dureroase din trecut. Ai nevoie să fii conștient că, acum, ești mult mai puternic decât erai în acele momente. La final, te poți întoarce în locul în care s-a născut suferința, fie că acesta există în realitatea sau doar în amintirile tale, și îl poți vedea așa cum este cu adevărat: banal, mic și, cine știe, poate chiar frumos. Astfel mi-a apărut mie casa bunicilor. Călătoria mea către acel loc fizic a fost și o călătorie interioară. Prezența mea acolo a fost o victorie asupra fricii și terorii existente în interiorul meu, a fost un mod de a spune și a-mi spune: “Uite, eu sunt azi, aici, eliberat de o parte din durerea și condiționările trecutului, mai puternic și mai întreg. Eu pot privi cu compasiune și iubire pe toți cei care s-au lăsat conduși de violență și agresiune și care au permis ca acestea să ajungă la mine și să mă rănească.” Și, așa cum a completat partenera mea de drum după ce a citit acest articol, eu pot să aleg cum îmi trăiesc viața și ce transmit mai departe.

Distribuie

Gabriel Panțiru

Student al Facultății de Psihologie și Științele Educației, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, am pornit alături de terapeutul meu pe drumul către reîntregirea mea și către ceea ce Jung numește realizarea Sinelui. Sunt atras și ajutat de psihologia analitică a lui C.G. Jung, de teoria relațională IMAGO și de psihologia și meditația budistă.

Mai multe articole de Gabriel Panțiru

Articole

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA