Inteligența parentală și coaching-ul emoțional la copii

Un fenomen extrem de interesant pe care l-am observat la părinții moderni este încurajarea selectivă a emoțiilor. Mulți dintre noi sunt tot mai deschiși atunci când vine vorba despre emoțiile pozitive ale copilului și își transformă automat raportarea atunci când acesta manifestă emoții negative. Lucru cel puțin bizar, dacă acceptăm ce ne spune știința, și anume că ființa umană se naște cu șapte emoții de bază. Frica, furia, tristețea, dezgustul, uimirea, rușinea și bucuria fac parte din cadoul pe care-l primim de la Natură atunci când ne naștem. Iar cel mai adesea, familia în care creștem se așteaptă ca noi să amorțim vreo șase dintre aceste emoții și să simțim doar bucurie și fericire.

Astfel, pentru a evita să ne tulburăm cu bună știință copiii, este înțelept să ne cultivăm inteligența parentală și să învățăm cum putem fi prezenți în viața acestora așa cum este un adevărat coach emoțional. Și de această dată, este vorba despre un proces care pornește de la dezvățare, pentru a ajunge la adevărata învățare.

Ce să nu facem, ca părinți sau adulți care interacționează cu copiii

În primul rând, ca părinți, avem nevoie să renunțăm la comportamentele despre care știm că subminează sau blochează dezvoltarea inteligenței emoționale a copiilor. Printre cele mai nocive comportamente se numără:

Critica — din păcate, cultura românească este extrem de critică și avem tendința de-a preamări critica așa-zis constructivă, fără să conștientizăm că aceasta rupe bucată cu bucată sufletul copilului. Una dintre cele mai toxice critici pe care le aud, în calitate de psiholog clinician, este: „Ce naiba ai? Ce este în neregulă cu tine?” Astfel, le imprimăm copiilor sentimentul că sunt defecți, că ceva este în neregulă cu ei.


Defensiva — este reacția subiectivă prin care părintele se sustrage de la asumarea responsabilității față de escaladarea situației în relația cu copilul. Negăm faptul că, din cauza oboselii, a extenuării și a lipsei de somn, toleranța noastră față de emoțiile copilului este mult redusă și îl blamăm pe cel mic pentru reacția noastră, care exprimă o poziție de agresor sau de victimă.

Disprețul — reprezintă o exprimare și mai nocivă decât critica. Disprețul este precum un acid sulfuric pentru conexiunea părinte-copil. Expresiile de genul: „Nici măcar nu te gândești să-ți strângi jucăriile, așa-i, putoare de copil ce ești!?” În acest caz, sarcasmul părintelui este o formă de exprimare a disprețului față de copil. Batjocura, etichetarea și glumele în public sunt, de asemenea, manifestări ale disprețului parental și ajung să creeze multă durere și suferință în viața copilului.

Retragerea sau împietrirea — sunt reacțiile părintelui atunci când nu-și poate gestiona emoțiile și se închide în sine, lăsând copilul în izolare și însingurare. Probabil vă amintiți de momentele din copilărie când făceam câte o boacănă și mama sau tata nu ne mai vorbeau o vreme. Ei bine, pentru mulți dintre noi acelea erau formele supreme de pedeapsă. Și azi, aud copii care-mi spun: „Ar fi mult mai puțin dureros să mă lovească, decât să nu-mi vorbească.

Un adevăr dureros este faptul că astfel de manifestări, de lipsă a inteligenței parentale, ajung să fie lăsate moștenire generațiilor viitoare. Acestea sunt comportamentele nocive pe care le vor manifesta atât copiii, cât și nepoții noștri, dacă nu îndrăznim să ne cultivăm inteligența parentală și să renunțăm la ceea ce știm că este nociv, implicându-ne în ceea ce știința ne arată că este sănătos.


Dovezi ale inteligenței parentale – sau ce merită să facem când relaționăm cu copiii

Atunci când vine vorba despre schimbarea parentală, primul pas este să avem grijă la limbajul pe care-l folosim în relația cu cei mici. Este de evitat limbajul critic, evaluativ sau prin care-l judecăm pe copil. Astfel, dacă un copil varsă câțiva stropi de supă pe masă, este de înlocuit replica: „Ți-am spus să fii atent! Ce naiba se întâmplă cu tine?!” cu un mesaj de genul: „Ooo… supa s-a vărsat!” După care, fără nicio etichetare sau rușinare, îi dăm copilului un șervețel să șteargă masa. Astfel, părintele nu-și judecă sau critică deloc copilul, acesta doar pune în cuvinte comportamentul vizibil, situația, și oferă o mână de ajutor.

Al doilea pas important este să-i oferim copilului un model comportamental uman și plin de respect. Dacă, spre exemplu, avem în vizită mai mulți copii, iar al nostru este prea stimulat (supra-activat din punct de vedere emoțional) și în fugă dărâmă unul dintre invitați, reacția nu este să-l târâm în camera lui și, pocnindu-i două peste cap, să-i spunem: „Ți-am zis de atâtea ori că la noi în casă agresivitatea nu este acceptată!” Când vine vorba despre inteligența parentală, trebuie să reținem că ceea ce facem este la fel de important, dacă nu și mai important, decât ceea ce spunem. Astfel, dacă vrem ca în familia noastră copilul să nu țipe și să nu fie agresiv, responsabilitatea noastră este să nu țipăm și să nu fim agresivi. Dacă ne dorim un copil empatic, atunci trebuie să fim la rândul nostru empatici cu copilul. Dacă visăm să avem un copil inteligent din punct de vedere emoțional, trebuie să ne cultivăm întâi noi înșine inteligența parentală. Este foarte important ca părintele să se implice în acele comportamente pe care intenționează să i le dezvolte copilului.

Al treilea pas este să renunțăm la cultul perfecțiunii și să ne cultivăm umanitatea. Puțin probabil ca un părinte să poată evita în 100% din cazuri critica, disprețul, defensiva sau împietrirea — să nu uităm că vorbim despre oameni, adică despre ființe imperfecte. Însă, după ce am conștientizat că am greșit în relația cu copilul, este esențial să ne adunăm curajul pentru a ne cere scuze, a fi empatici cu durerea copilului și a reclădi conexiunea cu acesta.

Al patrulea pas constă în a ne reaminti că, indiferent de vârstă, ființa umană merită să fie tratată cu grijă, respect și demnitate. Bebelușii sau preșcolarii nu sunt niște sălbatici lipsiți de sentimente și memorie, cu care să putem face ce vrem noi, doar pentru că nu pot pune în cuvinte ceea ce-i doare. Stima de sine a copilului și încrederea în relații se cultivă din primele zile de viață, în baza respectului pe care i-l poartă părinții. Dacă, spre exemplu, tata vrea să tragă un pui de somn duminică la prânz, iar mezinul de 5 ani al familiei vrea să bată mingea fix sub geamul părintelui, atunci adultul ar putea spune: „Mihai, vreau să dorm, fă puțină liniște.” Un copil cu respect de sine va mai bate mingea de câteva ori și abia după aceea se va opri. Acest comportament nu este o dovadă a sfidării; din contră, este o exprimare a demnității de sine: „Am auzit ce-ai spus, dar nu sunt un câine sau o mașină care să-ți răspundă automat la comandă, am ritmul meu și te rog să ai puțin respect și ceva răbdare.”

Al cincilea pas este să validăm experiența emoțională a copilului. Să rămânem la exemplul cu Mihai, care fuge la mama sa plângând și strigând: „Auu.. mă doare piciorul, am căzut și mă doare piciorul, mamă!” Să presupunem că părintele îi răspunde: „Este doar o zgârietură, nu ai de ce să plângi! Ești deja băiat mare!” Ce simte copilul? Ce mesaj îi transmite mama? Cel mai probabil, că durerea lui nu contează și, implicit, că emoțiile lui nu au sens. Însă este mult mai înțelept să avem o reacție de genul: „Of, dragule, știu că și o astfel de zgârietură poate să fie extrem de dureroasă!” Adultul cu inteligență parentală știe că, în cazul copiilor, senzațiile de durere, foame sau oboseală sunt resimțite mult mai intens decât le-ar simți o persoană adultă și că cel mai bine durerea poate fi tolerată prin #puterearelațiilor.

Iar ultimul pas este să ne păstrăm încrederea în copii; aceștia au un instinct natural pentru maturizare. Dar ceea ce credem despre ei poate influența în mod major acest proces de maturizare, lăsând o serie de amprente emoționale în sufletele lor. Încrederea pe care le-o purtăm azi devine încrederea lor de mâine.

Pentru a descoperi și mai multe informații validate științific și pentru a ne cultiva inteligența parentală prin curaj, compasiune și conectare, pe 29 octombrie, vă aștept alături de Diana Stănculeanu (de la Salvați Copiii România), Urania Cremene și Paula Herlo, la cel mai important eveniment de parenting al anului din România.

Articol publicat pe platforma psychologies.ro

Distribuie acum

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA