Skip to content

Copilul interior îşi va dobândi liniştea doar dacă-i acordăm atenţie, dacă vorbim cu el şi dacă îndrăznim să-i dezvăluim povestea unei persoane de încredere.

Nu aveam mai mult de cinci ani atunci când într-o seară, ajuns acasă, am observat că tata era altfel. Îmi părea un străin, avea privirea sticloasă şi vorba tăioasă, mişcările îi erau greoaie şi lăsa în urma lui o duhoare care nu-i era specifică tăticului meu. Nu ştiam cine este acest bărbat rece şi necunoscut, care apoi avea să ne viziteze în fiecare seară. Timpul a trecut, eram deja la şcoală, iar vizitatorul nu întârzia să apară seară de seară şi să aducă cu el din ce în ce mai multă durere şi suferinţă. Deoarece, atunci când intra în casă atât eu cât şi fraţii mei, dar şi mama, eram deja în gardă, cu toţii ştiam ce urmează. Un şir lung de reproşuri şi nemulţumiri – era doar începutul, care avea să fie urmat de ţipete şi ameninţări, care adesea se încheiau cu câteva palme zgomotoase sau un spectacol de pahare călătoare care gravitau deasupra noastră.“

Acestea sunt cuvintele unei persoane care a crescut într-un mediu definit de efectele negative ale consumului de alcool.

La fel ca pacienta mea, care a îndrăznit să vină la terapie şi să cerceteze îndeaproape experienţele sale din copilărie, se află mulţi dintre noi. Deoarece în copilărie cu toţii suntem vulnerabili şi, prin urmare, uşor de lezat psihologic şi emoţional. Privirile furioase ale părinţilor, cuvintele usturătoare ale acestora şi greutatea loviturilor sunt experienţe care au umbrit copilăria multor oameni care şi-au înecat în tăcere trăirile emoţionale dureroase şi greu de exprimat.

Copilăria noastră nu trebuie să fi fost perfectă, pentru că părinţii noştri sunt şi ei oameni – prin urmare sunt imperfecţi. Dar, cu toţii, indiferent de cultură, etnie sau situaţie financiară avem o serie de nevoi de dezvoltare pe care este esenţial ca părinţii noştri să le cunoască şi să le satisfacă. Fiecare copil are nevoie să se simtă în siguranţă alături de părinţii săi, să-şi exprime sentimentul de conectare şi de apartenenţă; are nevoie să-şi dezvolte autonomia, să-şi cultive stima de sine şi libertatea de exprimare şi are nevoie de un set de limite realiste şi rezonabile. Pentru ca noi să creştem adulţi bine echipaţi din punct de vedere emoţional, părinţii noştri trebuie să facă o treabă „suficient de bună“, altfel structura noastră psihologică ajunge să fie distorsionată şi lumina noastră sufletească să fie umbrită.

Pe măsură ce ani trec şi noi ne apropiem de vârsta adultă, avem tendinţa de a estompa amintirile dureroase din copilărie şi trăim cu impresia că dacă nu ne gândim la acestea sau nu vorbim despre ele, suntem în siguranţă şi trecutul oricum este îngropat. Însă realitatea este cu totul şi cu totul alta, toate aceste experienţe toxice din primii ani de viaţă se transformă într-o serie de tipare comportamentale, modalităţi de interpretare a realităţii şi de raportare la viaţa de zi cu zi, care ne sabotează existenţa.

• Un adult care în copilărie nu a cunoscut siguranţa emoţională în familie, ajunge o persoană neîncrezătoare, cu o teamă permanentă de abandon sau respingere.

• Copilul care din motive diverse, precum dependenţa de alcool, boala sau ignoraţa părinţilor, nu a reuşit să primească suficient de multă conectare şi prin urmare acceptare necondiţionată, ajunge un adult deprivat emoţional sau inadaptabil din punct de vedere social. O persoană care crede despre sine că nu merită iubirea şi aprecierea celorlalţi, şi care inconştient îşi alege parteneri reci şi indisponibili emoţional.

℗PUBLICITATE



• Dacă unui copil îi este restricţionat accesul la funcţionarea independentă şi primeşte constant mesajul că este un incapabil – acesta va ajunge un adult dependent şi extrem de neajutorat din punct de vedere social şi relaţional. Acesta este persoana care nu se poate sprijini pe propriile picioare şi care inconştient se va folosi mereu de alţi.

• Nevoia de stimă de sine este esenţială pentru un adult bine echipat psihologic şi emoţional, dar dacă în copilăria noastră nu ni se cultivă aprecierea de sine, sunt mari şanse ca la maturitate să avem un sentiment puternic de inadaptare sau incapacitate. Ceea ce ne va sabota constant atingerea obiectivelor de viaţă.

• Libertatea de exprimare este corelată cu libertatea de a fi noi înşine, de a ne manifesta şi transmite nevoile, trăirile, înclinaţiile. Iar dacă părinţii nu ne văd, nu ne aud şi nu ne oferă libertatea de a fi cu adevărat noi înşine, riscăm să devenim adulţi perfecţionişti sau subjugaţi. În ambele variante autodistrugerea este cuvântul cheie.

• Limitele ferme şi blând prezentate sunt în primul rând un cadru de siguranţă şi absenţa acestora face ca sinele nostru să fie brăzdat de un sentiment puternic de îndreptăţire – care adesea ne transformă în nişte adulţi dificili, lipsiţi de autocontrol şi autodisciplină.

Dacă doriţi să vă identificaţi mai uşor rănile sufleteşti dobândite în copilărie, vă încurajez să completaţi chestionarul vulnerabilităţilor aici.

Copilul interior îşi va dobândi liniştea doar dacă-i acordăm atenţie, dacă vorbim cu el şi dacă îndrăznim să-i dezvăluim povestea unei persoane de încredere

Astfel, putem spune că în fiecare adult există un „copil rănit“, fiecare cărăm în suflet experienţe traumatice din copilărie, care sunt bine stocate în memoria noastră emoţinală şi care se activează automat atunci când întâlnim persoane care ne frustrează în aceeaşi manieră în care au făcut-o şi părinţii noştri în copilărie. Aceste persoane adesea sunt partenerii de viaţă, copiii, prietenii sau cunoscuţii noştri. Şi după ce în interacţiunea cu aceştia, experienţa dureroasă a ieşit la suprafaţă, automat avem tendinţa de-a spune: „Ce-mi faci? Mă răneşti.“ Însă aceasta este vocea „copilului rănit din interiorul nostru“, care a fost uitat şi care acum a căpătat glas datorită intercaţiunii relaţionale. Aceasta este partea din noi de care am încercat să fugim cu disperare, la care am vrut să renunţăm şi care tânjeşte să „ajungă acasă“. Copilul interior îşi va dobândi liniştea doar dacă-i acordăm atenţie, dacă vorbim cu el şi dacă îndrăznim să-i dezvăluim povestea unei persoane de încredere.

Altfel, copilul interior va rămâne acolo în umbră, singur şi grav rănit. Cei mai mulţi dintre noi am neglijat „copilul invizibil“ o perioadă mult prea lungă de timp, dar trebuie să ne întoarcem spre acesta cu iubire, grijă şi respect. Pentru a ne elibera de fantomele trecutului trebuie să scoatem la lumină copilul rănit, să-l facem vizibil şi să-l iubim aşa cum părinţii noştri nu au putut sau nu au ştiu să-l iubească. Acum, ca adulţi, noi suntem părinţii acestui copil şi ascultarea lui a devenit responsabilitatea noastră.

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
26,40 lei
Continuă cumpărăturile
1