Împreună, în trauma colectivă

Un dezastru uman aşa cum este tragedia „Colectiv” din 30.10.2015, face parte din categoria momentelor care depăşesc capacitatea minţii noastre de a-şi imagina sau de a înţelege o parte din realitatea pe care o trăim.

Ceea ce am trăit cu toţii în aceste zile este un răspuns psihologic la trauma, care pentru o oarecare perioadă de timp ne-a alterat capacitatea de a mai avea încredere în locurile pe care le frecventăm, în stabilitatea vieţii sau foarte pe scurt în lumea pe care o trăim. Impactul este resimţit diferit de către fiecare om în parte, însă în mod cert nimeni nu a scăpat neatins de această catastrofă umană. Iar în mod automat atenţia celor mai mulţi dintre noi s-a concentrat pe supravieţuire şi auto-protecţie.

Mulţi dintre cei cu care am comunicat în acest zile mi-au vorbit despre o serie de trăiri mixte de la şoc şi amorţeală afectivă, la confuzie, comportamente de evitare a subiectului şi o teroare care ajunge să ne amuţească. Reacţiile noastre pot fi împărţite în două categorii: unii încearcă să acţioneze şi să se mobilizeze, în timp ce alţii sunt mai degrabă disociaţi emoţional de context. În ambele variante emoţia care ne ghidează este frica, asociată cu lipsa de putere şi un sentiment acut de nesiguranţă sau, mai exact, ce se va întâmpla dacă vom lăsa garda jos.

Sentimentul de neajutorare poate să fie atât de intens încât ne reaminteşte cât de puţin control avem asupra lucrurilor, ceea ce face ca pentru o bucată de vreme chiar şi cele mai simple decizii să pară imposibile. Corpul nostru are propriile legi biologice de a răspunde la pericole şi de fiecare dată acesta este mai rapid decât mintea noastră – de aceea ne ajută să ne informăm în legătură cu ce se întâmplă cu noi în astfel de momente. Mai exact avem nevoie de un surogat pentru partea noastră raţională, care acum este subfuncţională, pentru a evita pe cât posibil alte complicaţii de natură psihologică şi emoţională, dar cel mai important este că avem nevoie de aceste informaţii pentru a avea un barometru al normalului.


Furtuna emoţională pe care o trăim este parte din procesul natural de răspuns la stres intens şi pierdere, iar în procesul de vindecare este esenţial să acceptăm toată gama de emoţii – de la furie şi mânie, la frică şi tristeţe, panică şi jale.

De asemenea, dacă cineva are trăriri diferite faţă de ale noastre – acesta nu este un indicator al faptului că suferă mai puţin, este doar încă o dovadă că suntem diferiţi. Iar mai apoi, sub o formă sau alta, vom fi nevoiţi să ne expandăm viziunea asupra lumii şi să integrăm încetul cu încetul această experienţă de viaţă pentru a putea funcţiona din nou. Desigur că, această idee poate părea de neconceput în aceste momente, în care durerea şi frica încă au proporţii uriaşe.

Depresia este o altă stare naturală cu care ne putem confrunta în următoare perioadă. Chiar şi cei care nu am avut niciun cunoscut la locul tragediei ne putem întâlni cu povara tristeţii cornice, prin simplul fapt că am pierdut şi noi pe cineva drag în trecut – iar situaţia din prezent ne-a reamintit suferinţa trăită.


Astfel, fie că vrem sau nu, fie că am conştientizat ori ba, stresul post-traumatic este un răspuns uman şi este sănătos pentru noi să-l observăm, fără a trece ignoranţi pe lângă ceea ce trăim. Atunci când vine vorba despre traumă, trei aspecte sunt esenţiale pentru a reduce impactul negativ al stresului asupra sistemului nostru nervos: să vorbim despre traumă şi să ne exprimăm emoţiile; să ajutăm sub orice formă putem şi să fim conştienţi de suportul social.

În ceea ce priveşte importanţa exprimării durerilor sufleteşti pentru unele persoane poate părea o acţiune inimaginabilă în acest moment – deoarece cuvintele sunt asociate cu imagini, cu poze mintale asemănătoare unor filme de groază. Iar dacă persoana de lângă noi încă nu este pregătită pentru un astfel de dialog, este important să nu forţăm lucrurile, doar să-i reamintim că aşteptăm cu răbdare şi compasiune momentul în care vor putea să se elibereze de această uriaşă presiune psihologică. Iar verbalizarea ne ajută exact în acest fel, să reducem din tensiunea psihică şi din nivelul crescut de stres. Dacă refuzăm o perioadă lungă de timp să procesăm experienţa traumatizantă, inconştientul şi forţele psihice vor găsi alte canale de detensionare – precum coşmarurile, gândurile intrusive sau simptomatologia fiziologică accentuată.

Depăşirea acestui sentiment de neajutorare este definitorie în procesul de vindecare sufletească, iar aici mobilizarea pentru diferite acţiuni este o strategie înţeleaptă. Astfel se explică şi faptul că numărul mare de oameni care s-au oferit să doneze sânge şi să ajute sub o formă sau alta, au trăit ceea ce putem numi “impuls terapeutic la scară largă”. Orice act de mobilizare a energiei interioare – de la a ieşi în stradă, la a dona ajutoare sau a face activităţi de voluntariat – este o dovadă clară de combatere a sentimentului de neputinţă şi neajutorare. De asemenea, noi, oamenii avem nevoie în astfel de situaţii să ni se reamintească că suntem mai puternici decât am crede şi ajută să ne uităm la povestea de viaţă, la alte experienţe dificile pe care le-am trăit şi pe care din fericire le-am şi depăşit.

Suportul social implică atât mobilizarea fizică, cât şi susţinerea psihologică – avem o nevoie acută de a normaliza toată paleta de emoţii pe care o trăim şi să ni se reamintească că acestea nu sunt dovezi de slăbiciune faţă de care ar trebui să ne ruşinăm sau să ne învinovăţim. De asemenea, avem nevoie să ne permitem să cerem ajutor şi să acceptăm că la nivel naţional trăim o stare colectivă de doliu şi pierdere umană.

Fotocredit Mediafax.

Distribuie

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA