„Împacă-te cu umbra ta!” Transformarea magică pe care o negăm

Era o toamnă aurie ca mierea, cu arome amestecate în pletele vântului domol și cu multă culoare. Doar albastrul cerului nu-și picurase culoarea pe pământ – toamna albastrul se retrage și, printr-o alchimie magică, va renaște în umbra zăpezii. În primăvară, voi începe o viață nouă, fericită. De trei ani, în fiecare toamnă închei câte o relație și, de fiecare dată, aceeași dilemă: cum de reușesc eu să dau peste oameni de același fel, să mă întâlnesc cu aceleași probleme și să trăiesc aceleași conflicte, de parcă toți bărbații din calea mea ar face parte din aceeași familie. Îmi plimb întrebările pe străzi, așteptând parcă la fiecare colț un răspuns, dar nu vine. Doar seara acoperă încet-încet totul în jurul meu, făcându-mă să mă simt tot mai singură. Întunecată și rece, rămâne agățată de tăpile mele doar… umbra mea.

Ultima mea relație a început odată cu primăvara. Era un băiat bun, era cunoscut ca fiind serios, cinstit, muncitor și cu dorința de a-și întemeia o familie cu o fată cu care să se înțeleagă. Ingredientele perfecte, mi-am spus, și am intrat în relație propunându-mi o atenție activă, așa cum citisem într-o revistă de psihologie – că acesta ar fi un ingredient important într-o relație. Și atenția mea s-a transformat într-un observator intransingent.

Prima dată a fost atunci când, într-o dimineață de sfârșit de februarie, mi-a întins cu sfială primul ghiocel ce-i răsărise în grădină. I-am zărit pentru prima dată degetele cu unghii tăiate din carne și cu rămășițe de pământ pe ele. („Ce neatent! Și-apoi mie nu-mi plac unghiile tăiate astfel”, rosti glasul meu mut.)

Prima cafea pe care am servit-o împreună, într-un loc în care spusesem că nu am mai fost niciodată, mi-a rămas în minte doar prin faptul că își sorbea cu zgomot cafeaua din ceașcă. El, când a văzut privirea mea mirată, mi-a spus: „Obicei vechi, din vremurile când nu aveam timp de cafea și eram obligat să o beau fierbinte și… repede. Dar lucrez la asta, numai că uneori alte lucruri îmi distrag atenția.” („Atenția lui nu e eficientă, eu am observat imediat”, a fost tot ce am înțeles eu atunci.)


De ziua mea, mi-a adus un buchet uriaș de flori; martie era o lună ploioasă și un vânt iscat pe neașteptate „ciufulise” buchetul ce fusese odată aranjat, hârtia se udase și se decolorase neglijent pe margini. („Ce lipsă de respect!”, a fost gândul ce mi-a umbrit aniversarea.)

Când vorbea la telefon, vorbea tare – „La serviciu, de multe ori trebuie să vorbesc mai tare, ca să fiu auzit, și uneori uit… și vorbesc tare și când nu trebuie”, a spus-o râzând, și atunci am simțit că bagatelizează neplăcerea mea și că nu îi pasă.

Nu mai spun cât mă enervau tricourile lui cu mesaje, pe care le purta de fiecare dată la sală. Când, în sfârșit, am reușit să articulez neplăcerea, am făcut-o ca și cum ar fi fost o problemă de viață și de moarte. „Sunt tricourile mele preferate, pe care doar aici le pot purta, sunt inofensive și chiar interesante. Uită-te la mine, iubito, nu la tricou sau… închide ochii” și, ca să fie și mai convingător, mi-a făcut râzând cu ochiul. („Deci, când nu-mi convine ceva, să închid ochii. Nu pot să cred!”, așa conchidea mintea mea din ce în ce mai atentă.)


Și în tot acest timp, dorința se îndepărta ca o reptilă rece și flămândă, ce se strecoară sub frunzișul uscat să nu fie zărită. Și așa cum în fiecare anotimp par să se întâmple aceleași fenomene atmosferice, și relația aceasta începea să semene din ce în ce mai mult cu celelalte. Se adunau sub cerul de vară nori, în piept băteau clopote mute în dreptul unei inimi surde.

Prima „ceartă” a apărut în ziua în care m-am dus singură la un concert. Știa că voiam să văd spectacolul, dar nu a reușit să găsească decât un bilet. Cu biletul în mână ca un trofeu, m-a anunțat entuziast: ”Vei merge la spectacol, ți-am găsit un loc mai în spate, sper să poți vedea bine”. („Nu numai că nu poate găsi un loc ca lumea, dar mă mai lasă și singură”, a urmat sentința.)

Ultima întâmplare a hotărât verdictul. Eram în oraș cu niște prieteni comuni, iar el mi-a făcut cunoștință cu o familie cu doi copii, cu care am și stat apoi la o terasă. După ce am ajuns acasă, mi-a spus că mămica aceea atât de preocupată de copiii ei a fost prima lui iubire. Față de ea a păstrat o puternică admirație pentru tenacitatea cu care și-a modelat atât viața profesională, cât și pe cea personală. Rivalitatea mea față de un dușman inexistent m-a făcut să mă simt comparată, judecată și în final declasată. Eu eram o simplă asistentă medicală, incapabilă până la vârsta mea de o relație trainică, asta ca să nu mai vorbim de copii. Am început o luptă absurdă, în care printr-o metamorfoză ciudată el devenise dușmanul meu.

Am plâns mult, simțind cum lacrimile eliberau cuvintele înțepenite în gât, nerostite de atâta vreme, și explodau în tânguiri zgomotoase.

N-am răspuns la telefoanele lui câteva zile. Mi-a trimis un mesaj, pe care l-am citit ca pe o mantră: „Împacă-te cu umbra ta”. Inutil să spun că am crezut că asta e ultima lui sfidare. M-am adâncit într-o depresie din care nu am putut ieși decât cu ajutorul psihoterapiei și am aflat că întâlnirea cu umbra mea chiar era necesară. Și iată-mă făcând cunoștință cu ea.

Întâlnirea cu umbra mea a fost interesantă, pentru că asta a însemnat mai întâi întâlnirea cu mine însămi. Prima informație despre umbră s-a desprins din teoria arhetipurilor a lui Jung. Arhetipul este o matrice care influențează conduita umană atât în planul ideilor, cât și în cel al moralei, eticii. Este un conținut de tendințe înăscute, este partea noastră întunecată proiectată în ceilalți, astfel percepându-i ca pe inamicii noștri. Umbra e o părticică ascunsă din noi, pe care o negăm, dar pe care o putem descoperi doar prin intermediul celorlalți. Cu alte cuvinte, ceilalți nu sunt decât niște oglinzi ce reflectă conținuturi și procese psihice pe care le respingi la tine. Proiecția este ca o operație de expulzare în lumea exterioară a gândurilor, afectelor, impulsurilor necunoscute sau inacceptabile. Calitățile, dorințele, pulsiunile, defectele pe care nu ți le vezi sau pe care le refuzi la tine însuți le atribui altora din mediul tău.

Ca stil de viață, proiecția este un mecanism patogen, deoarece frânează sau oprește maturizarea persoanei. De asemenea, proiecția naște erori în evaluarea mediului – fie că e vorba de persoane, fie de situații sau relații – și împiedică adaptarea creativă, blocând subiectul în modele de comportament rigide sau disfuncționale.

O lectură utilă a fost și cartea Umbra, a lui Adrian Nuță. Conținut și proces. Unde am mai întâlnit eu, oare, acești termeni? Da, în cărțile lui Irvin D. Yalom, în care se spunea că o bună relație terapeutică se sprijină pe doi piloni importanți: conținutul și procesul terapeutic. O bună relație… Așadar, primul pas a fost identificarea conținutului psihic proiectat.

M-am întâlnit cu un set de legi rigide și limitative, dorințe nemanifestate vreodată, pulsiuni adormite dar pline de energie, agresivitate ascunsă în spatele unei măști de calm, apoi răutate și critică. Am găsit intoleranță și vulnerabilitate, dispreț și toată suita de frici. Mi-a trebuit mult să le descopăr, dar mi-a trebuit și mai mult să accept că sunt în mine. Era ca un bagaj pe care l-aș fi părăsit în prima gară. Întâlnirea cu umbra mea a fost un proces dureros dar eliberator.

Dacă fiecare proiecţie îngustează sau limitează organismul, trasând frontiere („Tu eşti aşa. Eu nu sunt aşa.”), retragerea proiecţiilor lărgeşte sau îmbogăţeşte personalitatea cu caracteristicile sau faţetele proiectate. Din clipa în care proiecţiile sunt recunoscute şi încep să fie retrase, începând procesul de integrare a caracteristicilor respective, tensiunea emoţională din relaţiile cu cei asupra cărora caracteristicile erau proiectate începe să se diminueze.

Se pare că singura dorinţă a Universului este ca noi să fim întregi, iar asta îl face neobosit în a ne trimite persoane care să manifeste puternic aspectele pe care noi le negăm sau refuzăm să le recunoaştem. Se pare că scopul ultim al spiritului nostru este să devină întreg, motiv pentru care atrage în vieţile noastre tot ce e necesar pentru a trezi sau activa acele părţi adormite sau sechestrate prin adâncimile inconştientului. Cu energia pe care nu o mai reprimi, pe care o accepţi în conştiinţă fără să o condamni, se întâmplă ceva miraculos. Ea începe să urce! Aceasta e transformarea magică ce devine posibilă când te unifici, adică atunci când devii întreg.

La ieșirea din terapie, mă simțeam ca un condamnat ce-și ispășise pedeapsa. Timpul petrecut în detenție nu ștersese fapta, dar mă ajutase să o integrez, era în mine și acceptam cu iubire și acea parte – pe care, în bună măsură, o primisem moștenire. Mă ajutase să înțeleg că nu sunt decât o fațetă a acestui univers, oglindită în multe altele, și că împreună formăm Unul. Da, la ieșirea din terapie mă simțeam întregă și prețioasă. Ca vasul acela spart și lipit cu aur, aveam acum în mine metafora întregirii și puteam primi în pocalul inimii mele adevărata iubire.

Cu o curiozitate blândă și sfioasă, am privit înapoi la ultima mea relație eșuată. Timpul așezase asupra ei un înțeles nou, așa cum așterne pe obiectele de argint o patină nouă.

Și, abia atunci, am văzut tremurul petalei de ghiocel și am simțit mireasma proaspătă și crudă. Și am zâmbit, am auzit o cafea sorbită zgomotos, copilărește și iar am zâmbit, am îmbrățișat uriașul buchet de flori și am lăsat să-mi cadă pe brațe darurile ploii ascunse între petale și atunci a scăpat din încătușarea sufletului un râsuʼ-plânsuʼ eliberator. Mi-am îmbrăcat în sala de sport toate tricourile cu mesaje care mai de care mai interesante, am fost la concert, fericită că puteam în sfârșit să ascult Boleroul lui Ravel într-o interpretare unică. Toate mi se dăruiau, mă bucurau, mă încântau. Unde au fost toate aceste noi înțelesuri? Parcă un fotograf magic developa în fața mea un film alb-negru pe care, interesant, vedeam cum imaginile prindeau culoare și miros și cum se așezau într-o armonie perfectă, într-un timp perfect. Și toate astea, într-o lumină aurie de toamnă.

Umbrele serii primesc contururi noi – și atunci deslușesc, lipită de picioarele mele înaltă și dreaptă, umbra mea. Sunt liniștită… Nu mai am nicio întrebare și nu mai aștept niciun răspuns. Trecutul, ca o colivie cu ușița deschisă, mă eliberează; iar eu, ca o pasăre care pentru prima dată trăiește mirajul zborului, mă ridic și plutesc într-un spațiu lipsit de orice fel de umbră.

Distribuie acum

Cornelia Hancsiki

Cornelia Hancsiki - psiholog și psihoterapeut integrativ, membru al Colegiului Psihologilor din Romania și al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de Cornelia Hancsiki

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA