Îmbrățișează Autenticitatea: Cum să te eliberezi de tirania pozitivității

Această atenție continuă pe ideea «fii pozitiv» nu face decât să ne submineze reziliența.

Susan David este autoarea cărții Emotional Agility (Agilitatea Emoțională), un psiholog de renume al Școlii de Medicină Harvard și co-fondator și co-director al Institutului pentru Coaching la Spitalul McLean. Recent, Susan i s-a alăturat Mariei Shriver – jurnalistă recunoscută, câștigătoare a nenumărate premii, autor a șase cărți și fostă Primă Doamnă de California – într-o conversație despre motivul pentru care căutarea neîncetată a pozitivității nu conduce la fericire și despre cum ne-ar putea ajuta sinceritatea emoțională să ne reconectăm cu valorile noastre și să ne recâștigăm capacitatea de a fi rezilienți.

Această conversație a fost editată și condensată.


Maria: În timp ce atât de multe persoane ne spun: “Fii pozitiv, fii fericit, simte-te bine și totul va fi ok”, tu vii și spui contrariul.

Susan: De la o vârstă foarte fragedă, am devenit interesată de această întrebare esențială: de ce anume avem nevoie, în modul în care ne gestionăm, intern, gândurile, emoțiile și poveștile, pentru a putea să ne dezvoltăm în lume? Sunt psiholog la Școala de Medicină Harvard. Cercetările arată faptul că această concentrare neîncetată pe “fii pozitiv” nu face altceva decât să ne submineze reziliența.

Maria: A le spune oamenilor lucruri precum: “Ce e în neregulă cu tine? Haide, fii fericit. Schimbă-ți atitudinea.”, nu îi ajută, ci chiar îi rănește.


Susan: Chiar da și am avut propria mea experiență cu acest gen de discurs când aveam 15 ani. Tatăl meu a fost diagnosticat cu cancer în fază terminală și a fost un grup de oameni care veneau la mine și îmi spuneau “Fii pozitivă. Totul va fi bine.” Și nu era bine. Tatăl meu era pe moarte și, apoi, a murit. Am dezvoltat o relație extraordinară cu o profesoară grozavă care, în loc să-mi spună “Fii pozitivă”, a fost acolo pentru mine. A fost profesoara mea de engleză și m-a invitat să explorez lucrurile prin care treceam prin ținerea unui jurnal. Ceea ce am realizat ulterior a fost faptul că “fii pozitivă” nu m-a ajutat. Ceea ce m-a ajutat, de fapt, a fost să mă conectez la mine într-un mod sincer.

O prietenă care a murit recent de cancer la sân în ultimă fază, descria această atenție pe a fi mereu fericit drept tirania pozitivității. Mi-a spus: “Dacă ar fi fost doar o chestiune de pozitivitate, prietenele pe care mi le-am făcut în grupul meu de suport pentru persoanele cu cancer la sân în ultimă fază ar fi în continuare în viață și în ziua de astăzi, deoarece ele erau cele mai pozitive persoane pe care le-ai putea întâlni. Spunându-ne că e suficient să fim și să gândim pozitiv, ne face să ne simțim vinovate în propria noastră moarte – ca și cum nu am fost suficient de pozitive. Nu puteam să găsim o ieșire din această situație. Făcând asta m-ar determina să nu mai fiu sinceră cu mine, cu experiența mea și nu aș mai putea fi prezentă cu oamenii pe care îi iubesc.

Maria: Cum putem să ne deblocăm? Cum să fim autentici cu noi înșine și ce facem dacă ne întâlnim astăzi cu cineva și persoana ne spune: “Am o zi îngrozitor de proastă”?

Nu aș îndrăzni, de exemplu, să îi spun mamei mele niciodată: “Am o zi proastă. Mi-e greu.” Obișnuia mereu să spună “Nu vreau să aud niciun sunet de la tine. Mergi înainte.” Nu simt că am crescut într-o casă în care să fi avut permisiunea să mă plâng de ceva. Am dus asta mai departe, cumva, chiar și cu proprii mei copii. Am încercat să le ofer mai mult spațiu pentru a se plânge, dar… unde e echilibrul?

Susan: Mai întâi, oamenii care se concentrează pe a fi fericiți ajung, în timp, să devină mai puțin fericiți. Să clarificăm un aspect – eu nu sunt anti-fericire. Ci, mai degrabă, consider că fericirea noastră nu vine drept un obiectiv, ci un efect secundar al conexiunii noastre oneste față de noi înșine.

Maria: Cum facem acest lucru?

Susan: Unul dintre primele lucruri pe care poți să îl faci este să fii prezent pentru tine. În loc să îți dai emoțiile la o parte sau să încerci să îți iei o mină fericită – ceea ce eu numesc îmbuteliere și ruminare – pur și simplu, renunță la orice luptă pe care o ai cu tine însăți, sfârșind bătălia. Nu spunându-ți: “Sunt nefericită, dar nu ar trebui să fiu nefericită”. Nici “Mă simt oribil la locul ăsta de muncă, dar măcar am un loc de muncă.

Haideți să ne deschidem în fața faptului că, în realitate, noi trăim o varietate de emoții. Aceste emoții ne-au ajutat și s-au dezvoltat pentru a ne permite să ne poziționăm eficient în lume.

Maria: Tu mai ai câțiva pași în acest sens. Care sunt ei?

„Emoțiile noastre dificile ne arată care sunt lucrurile pe care noi le valorizăm.”

Susan: Un pas este acela de a ieși din emoțiile noastre. Este important să recunoaștem că emoțiile noastre conțin informații. Nu am cunoscut nicio mamă care să se simtă vinovată cu privire la modul ei de a-și crește copilul și care să nu își dorească, la un anumit nivel, să fie prezentă și conectată cu copiii ei. Emoțiile noastre dificile ne arată care sunt lucrurile pe care le valorizăm.

În loc să ne luptăm cu ceea ce anume ar trebui sau nu ar trebui să simțim uneori, este important să ne întrebăm: “Care este funcționalitatea acestei emoții? Care îi este valoarea? Ce încearcă această emoție să îmi spună?

Este important, în acest sens, să recunoaștem emoțiile drept informații și nu direcții. Doar pentru că te simți vinovat, nu înseamnă că trebuie să te simți vinovat. Doar pentru că te simți furios, nu înseamnă că trebuie să îi ataci pe cei pe care ești furios. Putem crea spațiu – partea lui “a ieși în afară”.

Maria: Teoria ta este aceea că dacă ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine, dacă încetinim suficient și dacă ne dăm seama de ce anume se petrece și ne dăm suficient spațiu pentru a ne plânge, pentru a scrie – atunci, în schimb, ne dăm voie să ne deblocăm și să fim mai puternici, prin urmare, mai fericiți?

Susan: Absolut. Una dintre cele mai frumoase descrieri pentru agilitate emoțională vine de la Viktor Frankl, care a supraviețuit unui lagăr de concentrare nazist. Ideea care îi este atribuită acestuia este următoarea: “între stimul și răspuns există un spațiu și, în acel spațiu, este puterea noastră de a alege și în acea alegere stau libertatea și dezvoltarea noastră.” Ne lăsăm atât de des agățați de gândurile și de emoțiile noastre. Le tratăm ca pe fapte reale, astfel încât nu mai lăsăm spațiu pentru stimul și răspuns.

Atunci când spui lucruri de genul “sunt stresat”, te identifici, în totalitate, cu starea de stres. Vorbesc despre strategii foarte practice. Să spunem “observ că mă simt furioasă” sau “observ că mă simt stresat”. În loc de a deveni una și aceeași cu stresul, recunoști că ceea ce trăiești este o emoție.

Ceva ce este foarte puternic este să îți poți auzi propriile bătăi ale inimii. Trăim într-o lume în care toată lumea ne spune ce să gîndim, cum să arătăm, cum să ne simțim. Există cercetări fascinante care ne arată că suntem subiectul contagiunii sociale, prin care preluăm, subtil, comportamentele altor oameni. Intrăm într-un lift în care toată lumea se uită la telefon și îl scoatem și noi pe al nostru. Dacă ești într-un avion și partenerul tău de scaun își cumpără bomboane, chiar dacă nu îl cunoști, ești mai predispus cu 30% să îți cumperi și tu bomboane.

Maria: Am văzut asta chiar ieri seară. Eram în avion. Tipul de lângă mine și-a luat covrigei și alune și eu am gândit ceva de genul “Hm, poate ar trebui să îmi iau și eu ceva. Miros atât de bine.” Apoi urmează o întreagă dezbatere cu tine însăți. Chiar nu vroiam să îmi cumpăr nimic, dar e într-adevăr contagiunea socială.

Susan: Totuși, dacă începem să auzim bătăile inimii propriilor noastre “de ce-uri?” – cine vreau să fiu în această situație, în această discuție, în această lume – ne protejează, de fapt, de contagiunea socială.

“Adesea ne folosim doar trei sau patru emoții pentru a ne descrie starea. Cu toate acestea, cercetările arată că atunci când folosim un limbaj mai diferențiat cu privire la modul în care ne simțim și emoțiile trăite, ne ajută ca, în timp, să devenim mai rezilienți.”

Maria: Unul dintre lucrurile care chiar mi-au plăcut din ceea ce spui tu este această idee de a ne extinde vocabularul emoțional. Cu toții folosim expresiile “sunt furios”, “sunt stresată”. Mai ales dacă suntem părinți, în loc să le spunem copiilor “nu pot vorbi cu tine acum, sunt stresată”, să vorbim, de fapt, despre toate aceste emoții diferite – ce înseamnă, de fapt, stresul. Poate că ți-e frică. Poate că ai avut un eșec la muncă. Folosește alte cuvinte.

Susan: Aceasta este o abilitate critică. Adesea ne folosim doar trei sau patru emoții pentru a ne descrie starea. Cu toate acestea, cercetările arată că atunci când folosim un limbaj mai diferențiat cu privire la modul în care ne simțim și emoțiile trăite, ne ajută ca, în timp, să devenim mai rezilienți. Cum ne conectăm, practic, la noi înșine într-o manieră blândă și curioasă? Cum să ne etichetăm emoțiile eficient și să ajungem la un punct în care să putem spune: “Așa vreau să fiu în această situație.” Ne gândim, adesea, la valori drept aceste lucruri foarte abstracte, pe pereții birourilor, dar care, în fond, nu prea au semnificație. Dar, de fapt, în fiecare zi, fiecare dintre noi are mii de oportunități de a face alegeri care sunt mai apropiate sau mai îndepărtate de valorile pe care le avem. Dacă putem începe prin a recunoaște faptul că aceste valori sunt, de fapt, calități ale acțiunii mai degrabă decât lucruri abstracte, ne-ar putea ajuta să ne dezvoltăm și mai mult.

Maria: Ceea ce este important cu privire la agilitate și reziliență este faptul că, de-a lungul vieții, fiecare dintre noi are nevoie de reziliență, deoarece indiferent cine suntem, ni se întâmplă lucruri. Auzim foarte multe lucruri despre cum anume să creștem copii rezilienți, dar ce se întâmplă cu adulții care nu au fost crescuți în spiritul exprimării emoționale sau învățați să se gândească la propriile valori sau să scrie despre ele și care, cu această voce critică, se pot lupta cu depresia. Pot acești oameni să-și dezvolte reziliența la 20, 30, 40, 50 sau 60 de ani?

Susan: Absolut. Oamenii își pot dezvolta capacități în jurul acestor abilități.

Frumusețea vieții este inseparabilă de fragilitatea sa. Suntem sănătoși până când nu mai suntem. Suntem cu oamenii pe care îi iubim până nu mai suntem. Îi cicălim pe copiii noștri să își facă curat în cameră până într-o zi când intrăm în camera lor și copilul e plecat la universitate. Este foarte important să ne dezvoltăm această capacitate și, în mod cert, noi suntem crescuți cu reguli manifeste. Regulile manifeste sunt acele reguli implicte și uneori chiar explicite pe care le au familiile despre care emoții sunt ok și care nu. “Du-te în camera ta atunci când ești furios și ieși de acolo când ai un zâmbet pe chip” sau “noi nu tolerăm tristețea aici”. Noi ducem cu noi aceste reguli manifeste în viețile noastre și acestea ne pot conduce în situații în care să nu mai avem încredere în propriile noastre emoții sau să nu mai fim deschiși în fața lucrurilor pe care le trăim.

Mai întâi, încearcă să îți întâmpini emoțiile. Să nu te lupți cu ele. Ele sunt acolo cu un motiv și acel motiv este de a ne ajuta să ne calibrăm și să ne poziționăm mai eficient în lume.

Maria: De asemenea, să te cunoști pe tine mai bine. Acest lucru nu te face un narcisist, egoist și egocentrist. Umanitatea poate merge înainte dacă fiecare dintre noi începe cu el însuși. Începe la masa ta din bucătărie. Cum interacționezi cu ceilalți oameni? Îți cunoști vecinii? Te implici în comunitatea ta locală? Ce fel de părinte ești? Ce fel de cetățean ești? Nu trebuie să candidezi pentru a face ceva.

Din punctul tău de vedere, cum simți că ajuți omenirea să înainteze? Ce fel de societate ai vizualiza dacă ar fi ca toată lumea să îți citească cartea? Care ar fi rezultatul direct?

Susan: Primul lucru pe care îl vizualizez este o societate în care suntem mai generoși și blânzi cu noi înșine și cu cei din jurul nostru. Al doilea lucru pe care l-aș vedea este o societate care să nu fie guvernată de furie și tristețe sau de o anumită emoție, ci, mai degrabă, guvernată de valori.

Ceea ce încerc să fac este să îi ajut pe oameni să devină mai conectați cu ei înșiși și să recunoască faptul că, în cea mai mare parte, schimbarea reală nu este despre a face schimbări majore.

Este vorba despre mici trucuri: trucul lui “O iubesc pe această persoană – însă, de fiecare dată când vine acasă de la muncă, abia dacă mă ridic de la computer să salut” sau “Vreau să fiu un părinte prezent și totuși stau pe telefonul mobil la masă”.

Fă o schimbare mică. Putem lua un obicei pe care îl avem deja și să îl folosim conform valorilor pe care le avem. Îți pui cheile într-un anumit sertar când intri în casă? Pune-ți acolo și telefonul mobil, astfel încât să poți purta o conversație cu copilul tău fără a fi întrerupt de statul pe telefon.

Cum intrăm într-un spațiu care ne permite să fim mai sinceri, mai conectați și în care schimbările chiar să fie realiste și realizabile? Speranța este aceea că oamenii se pot angaja în acel spațiu în care sunt mai generoși și blânzi, mai conectați la propriile valori și mai capabili de a-și aplica valorile în viața de zi cu zi.

Maria: Și acest lucru te va face fericit.

Susan: Da. Ca efect secundar.

Maria: Nu țintești să atingi fericirea. Țintești spre crearea unei comunități, a unei țări, a unei lumi mai conștiente, grijulii și generoase; spre deblocare, spre îmbrățișarea schimbării, spre a fi mai rezilienți, astfel încât să poți gestiona orice îți aruncă viața, fiind capabil să spui: “Acest lucru este greu. Nu trebuie să iau medicamente pentru asta. Nu trebuie să beau pentru a gestiona lucrurile. Pot să simt cât e de greu. Pot să scriu despre asta. Pot să rup pagina și să mă descurc.

“Nu este despre a-ți nega frica, ci despre a-ți recunoaște frica și furia și, chiar și așa, să alegi să pășești în direcția valorilor tale.”

Susan: Este atât de puternic, încât ne permite să facem acest lucru și cu copiii noștri, să le dăm voie să își creeze un spațiu în care să simtă gelozie sau furie sau orice altceva simt ei. Aceleași principii li se aplică și lor. Până în 2013, Organizația Mondială a Sănătății a prezis faptul că depresia – nu cancerul, nu bolile de inimă, nu diabetul – va fi principala cauză de dizabilitate la nivel global. Copiii noștri cresc într-o lume care nu a mai fost nicicând mai complexă, mai schimbătoare, mai tensionată geopolitc și mai dezvoltată, din punct de vedere tehnologic. Este vital să începem să ne cultivăm acestea abilități și să le cultivăm și în ceilalți.

Cum te-ai vedea pe tine ca și arhitect al schimbării în propria-ți viață? Poate fi la tine, poate fi afară, în lume, însă aceasta este o întrebare fundamentală pe care să o scoatem la suprafață la ora actuală în țara noastră.

Maria: Tot ceea ce facem, indiferent că este în propria noastră viață sau casă, are un impact asupra lumii. Și lumea are nevoie de oameni care să fie conștienți, grijulii și generoși, care se văd pe sine drept cetățeni și care cred că sunt aici cu un scop precis. Pentru a descoperi acest lucru ai nevoie de un vocabular emoțional avansat. E nevoie să încetinești și să fii conștient de cât de susceptibil poți fi la asta.

Susan: Sunt multe persoane care se simt foarte tulburate în acest moment și, atunci când ne gândim la frică sau la furie, oamenii ne spun să ne controlăm frica, furia și să scăpăm de ele.

Aceste emoții sunt normale și ne ajută să ne poziționăm eficient în lume. Curajul nu este absența fricii. Curajul este frica pe picioare. Nu este despre a scăpa de frică, ci despre a-ți recunoaște frica, furia și de a alege, în ciuda acestora, să mergi în direcția lucrurilor pe care le valorizezi.

Distribuie acum

Sabina Strugariu

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de Sabina Strugariu

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA