Imago și Sinele

În „Keeping the love you find„, cartea dedicată celor care sunt în căutarea partenerului alături de care să-și trăiască viața, Harville Hendrix descrie procesul de creștere și socializare ca fiind un context în care anumite părți ale Sinelui nostru ajung să fie lezate și camuflate. Astfel, ajungem să avem ceea ce în teoria IMAGO numim „Sinele ascuns”, „Sinele pierdut”, „Sinele negat”, „Sinele fals”.

SINELE ASCUNS – se referă la acele aspecte ale vieții pe care le păstrăm doar pentru noi. Când suntem mici vorbim cu prietenii imaginari doar atunci când suntem singuri, deoarece părinții consideră „nesănătoasă” această practică. Când vine vorba de a dansa o facem doar în locuri ferite, deoarece este ceva specific „fetițelor”. Când recurgem la masturbare o facem sub povara vinovăției și a rușinii – deoarece este „cel mai rușinos lucru„. Iar ca adulți, suntem în continuare extrem de protectori cu viața noastră privată, ajungând să păstrăm anumite secrete chiar și față de cei mai apropiați prieteni: fie că vine vorba de obiceiurile noastre alimentare, interesul față de yoga, atracția pe care o resimțim față de persoana din vecini sau faptul că citim anumite cărți considerate prea puțin elitiste ori că ne uităm la diferite emisiuni tv. Toate acestea sunt părți ale „Sinelui ascuns”, conștient suprimate cu intenția de a trăi acceptabil în lume – noi știm de ele, dar alții nu, și nici nu le spunem. Dar la modul cel mai sincer, cu toții, tânjim după persoana care ne-ar putea accepta chiar și cu aceste părți ale noastre.

SINELE PIERDUT – se referă la acele părți care sunt ascunse nu doar de alții ci și față de noi înșine. Prietenii imaginari se rătăcesc în cotloanele memoriei, uităm de plăcerea dansului deoarece am fost ignorați sau luați în derâdere. Eu personal îmi amintesc de intenția mea de a practica actoria, doar că profesorul de la care am cerut ajutor mi-a spus că sunt mult prea lipsit de carismă și fără dicție, motiv pentru care niciodată nu am mai încercat să mă apropii de scenă. Sau când în clasele primare o rudă văzându-mi poza de „8 martie” mi-a spus să nu mai râd niciodată în poze, deoarece arăt ca „dracu”, iar toate pozele făcute după au fost un calvar, până când Cosmin Tuduran m-a luat la o sesiune foto și mi-a reamintit că indiferent de om, fiecare are un zâmbet unic și personal. Ceea ce părinții sau cunoscuții obișnuiau să ne spună, acum (la vârsta adultă) a devenit vocea interioară și o credem fără urme de tăgadă: dansul este pentru fetițe; nimeni nu mă va accepta dacă îmi exprim furia; sunt prea scund; oamenii nu mă plac deoarece sunt tocilar sau râd urât. În mod cert, nu ne amintim momentele în care ceea ce acum respingem erau părți vii din noi, și de aceea uneori ajungem să le respingem și la alții. Aceste părți reprimate și interzise reprezintă „Sinele pierdut”, care este mult mai bine pitit în comparație cu „Sinele ascuns”.

SINELE NEGAT – reprezintă acea parte din noi de care nu suntem conștienți, dar pe care ceilalți o văd în noi. În general sunt trăsături pe care majoritatea oamenilor le-ar considera acceptabile sau chiar lăudabile – dacă am fi membri ai sexului opus. Un bărbat care plânge când vede un gest de compasiune sau o femeie care se uită la filme pentru adulți. Tot în această categorie intră și caracteristicile moștenite de la părinții noștri – în cazul meu, exprimarea furiei – deoarece dacă le admitem trebuie să recunoaștem că suntem ca și părinții noștri. Adesea, aceste părți negate sunt compensatorii, fiind niște modalități de adaptare la contextul copilăriei care și ulterior ne asigură supraviețuirea. Spre exemplu, o fetiță care a fost învățată că sexul este ceva murdar, mai târziu în viață, ajunge să aleagă o viață celibatară sau să admită că este frigidă. Sau un exterior psihologic extrem de dur și aspru al unui băiat, care în copilărie a fost respins sau pedepsit în momentele de vulnerabilitate. Astfel, ceilalți văd în noi părțile negate, însă, pentru că ne leagă amintiri mult prea dureroase, respingem ideea existenței lor.


SINELE FALS – în limbajul imago toate cele trei forme ale sinelui descrise anterior reprezintă „Sinele lipsă”, care adesea în cărțile de psihologie sau dezvoltare personală poartă numele de „umbră”. În viața de zi cu zi, pentru a funcționa, ajungem să completăm aceste părți lipsă, prin a compensa sau masca ceva. Astfel, ca necesitate, construim un substitut al Sinelui care este aliniat cu normele sociale – adică o mască publică ce ne va ajuta să beneficiem de iubire, aprobare și alte resurse necesare pentru supraviețuire. Ajungând să compensăm inabilitatea de a gândi (ca formă a Sinelui uitat) cu o exagerare în planul emoțiilor, și astfel pare că toată lumea iubește entuziasmul și energia de care dăm dovadă. Ne ascundem zgârcenia prin împrumutarea sau donarea de bani, ajungând să ne lăudăm astfel generozitatea. Zâmbetul cronic sau postura rigidă ajung să înlocuiască vitalitatea naturală a corpului unui copil căruia i s-a repetat să nu-și exprime furia sau să nu alerge prin casă. Toate acestea reprezintă „Sinele fals”, părțile care ne transmit iluzia „întregului”.

La conferința din 23 și 24 mai 2015, susținută de Harville și Helen în România, cei doi psihoterapeuți ne vor oferi instrumentele necesare pentru a ne recâștiga „Sinele autentic” cu ajutorul relațiilor interpersonale.

Împreună cu Otilia, vă așteptăm cu mare drag la prima conferință IMAGO din România!


Distribuie

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA