Skip to content

După cinci săptămâni de încântare, regăsire, oglindire și o intensă empatie am închis cartea lui Harville Hendrix. Dar nu am așezat-o pe nici unul dintre rafturile cu volumele „de suflet“. Am lăsat-o să dospească pe masa mea de lucru printre cărțile dragi. Iar gândurile se învălmășeau gata să iasă din matcă – analogii, insight-uri, multe răspunsuri. Așadar, cineva, o minte îndrăzneață, iscoditoare s-a gândit să ofere răspunsuri. Într-un chip care ne mângâie sufletul și ne catifelează simțurile de ființe rănite cândva, în copilărie, alergăm cu inima îndoită de încercările noastre sisifice de a ne regăsi jumătatea aruncată de Zeus într-un alt colț de lume. O promisiune care ne dă speranța că ne vom fi întregit într-un final de căutare preluat în genele noastre de la înaintași.

„De ce“-ul nu mă lasă să zăbovesc o clipă și încet-încet înțeleg de ce am iubit această carte pe care am avut privilegiul să o tălmăcesc în limba română. Trebuia să mi se reveleze niște răspunsuri, iar ele făceau referire la sâmburele de adevăr care ține această lume închegată – iubire, înțelegere, armonie, cunoaștere de sine, respectarea adevărului celuilalt, pășirea cu uimire și inocență în lumea mare care ne îmbie să o explorăm. Așadar, viața nu mai este o „insulă de suferință într-un ocean de indiferență“, cum declama cu pesimism Freud. Ne luptăm în subconștient cu spaima de aneantizare și ne temem să nu ne absoarbă măreția universului, dar ne înfiorăm descoperind „sentimentele oceanice“, de care îi vorbea Freud prietenului său, Romain Rolland.

Ne căutăm identitatea ca să ne însușim antifragilitatea, să luptăm cu randomizarea lumii, devenim cât mai flexibili și rezilienți, ca să înțelegem dimensiunea prezentului traversat de o anumită fragilitate și să justificăm transformările majore care se petrec în lumea în care ne interpretăm rolurile de actori. Oare aceasta să fie „opera nedefinită a libertății“ despre care vorbea Michel Foucault, care insista asupra caracterului evaluativ al cunoașterii și ne conducea spre construirea unui discurs despre adevăr mult mai complex decât cel al dualismului kantian, ca o formă de angajare critică față de prezent?

conștientizându-ne condiția umană, de fapt o depășim și urcăm încă o treaptă spirituală

Adevărata problemă, indiferent de filonul filosofic, de marile întrebări existențiale, este reductibilă la un singur adevăr – ne definim raportându-ne la noi înșine, la cel de lângă noi și la univers. Ne cunoaștem mai bine atunci când refacem conectările cu sinele nostru, cu cea mai apropiată ființă din existența noastră și cu universul, pe un plan mai larg. Numai atunci ne regăsim, ne recompunem luând urma dorului de extazul pre-existențial sau uterin și ne întărim sentimentul de sine, splendoarea individualității idiosincratice și complexității ancestrale sau mitologice androgine. Iar cartea lui Harville Hendrix îmi deschisese aceste căi de cunoaștere. Genialitatea unui text se revelează în momentul în care îți pui întrebarea cum de nu ai putut chiar tu să exprimi aceste mari adevăruri ale lumii care îți erau atât de familiare a priori? Dar acest autor a știut să își pună la lucru expertiza, talentul, bogăția de informații adunate în decenii de practică și studiu.

℗PUBLICITATE



Cu o formație singulară, de pregătire spirituală teologică, studii la nivel academic de filosofie și psihologie, cocktailul său experiențial era pregătit să scoată la iveală cele mai superbe arome, culori și invitații la reflecție și viziuni optimiste despre viață. Iar odată cu el înțelegem că viața se trăiește mai plenar în doi. Este o lege a naturii, un echilibru al universului, o comuniune până la contopire între „mine“ și reflectarea mea în oglindă – de aceea si autorul a ales într-un mod atât de subtil să numească acele trei etape ale definirii personajului Imago din mintea și genele noastre ca fiind oglindirea, validarea și empatia cu care căutăm să îl redefinim pe cel ales de noi instinctiv și ghidați de inconștient. Așadar, asemenea lui Narcis, mă oglindesc în claritatea luciului de apă, însă nu mă las atrasă de mirajul imaginii – nu vreau să ajung captivă în încapsularea libidoului unui ego hrăpăreț. Vreau să rămân aici, să fiu Reflectarea și împreunaă cu perechea mea să întruchipez perfecțiunea întregului plenar, iubirea totală. Aceasta este aspirația fiecăruia dintre noi, indiferent cât de adânc sapă apele grijilor cotidiene în stânca sufletelor noastre. Gândind, ne spune Harville Hendrix, conștientizându-ne condiția umană, de fapt o depășim și urcăm încă o treaptă spirituală – iubirea, viața trăită într-un dans în doi este o creație spirituală, este luminată de fărâma de divinitate cu care am venit pe lume. În această relație se răsfrânge dialogul cu divinul, căci noi suntem o oglindire a divinității în lucrarea regăsirii sufletului-pereche. Dualitatea este armonie și continuitate, este reflectarea unei lumi perfecte, este un discurs filosofic în care aspirația de a ne regăsi echilibrul interior se împletește cu cotidianul. Armonia echivalează cu diada. Principiul metafizic al dualității, al întregului reflectat în diversitate, se transpune în psihologia socială în orice relație dintre două persoane sub raportul interacțiunii, între care s-a instalat conectarea, în versificație este un grup armonic de două vocale, în biologie, cele două celule rezultate din prima diviziune meiotică. De aceea cartea mă fascina, probabil.

Textul conține adevăruri universale – indiferent de avatarurile lumii, de provocările vieții noastre – pe aceste plaiuri mioritice – noi percepem lumea la fel ca acum două sau trei mii de ani. Ne dorim aceeași fericire despre care vorbea Aristotel. Fericirea lui, eudaimonia, însemnă „împlinire“, sau „excelență“, sau „autoperfecționare morală“ și de aceea ne așteptăm să ne oglindim în chipul unui personaj creat de mintea noastră amăgitoare când tânjeam după iubirea părinților, imago-ul nostru, la fel ca pe vremea sofiștilor. Numai că ei spuneau că omul este măsura înțelegerii sale, dar nu și a înțelegerii altuia. Ei vorbeau despre conștiința-oglindă. Mult mai târziu, pe la 1709, un mare filosof englez, George Berkeley avea să demonteze acest concept. În realitate, spunea el, există numai percepția sufletului nostru, care dă loc la multiple diferențieri subiective. Odată cu teoria lui idealist-subiectivă, conștiința înceta de a mai fi oglinda pasivă a unei materii externe și devenea creatoare de realitate, iar drumul se deschidea generos pentru forjarea unei alte concepții eliberatoare pentru gândire, teoria kantiană. În locul pasivității oglinzii, Kant scotea la lumină activitatea, spontaneitatea, puterea creatoare a conștiinței omenești eliberată de arbitrar. Toate funcțiile sufletești puse altădată pe seama rațiunii sunt propriile creații ale conștiinței omenești care se ridica acum la rolul de organizatoare a lumii.

Să învățăm să ne învingem teama de schimbare, teama de nou și de necunoscut

Pentru mine, conștientizarea echivalează cu libertatea. Însă cartea de față ne taie un pic elanul. Suntem ghidați involuntar de inconștient sau „creierul vechi“, exprimat în aceste pagini printr-o sintagmă-metaforă, programat aprioric să asigure supraviețuirea, care determină reacțiile noastre fundamentale, în timp ce „creierul nou“, denumit astfel deoarece a apărut mai nou în evoluția ființei umane, ia măsuri imediate și concepe noi strategii, opțiuni de adaptare și organizare care să ne integreze într-un ambient adecvat. Dar, oare suntem liberi? Da, dar între niște limite, ne dictează determinismul vigilent, din fericire permeabil și ajustabil. Și astfel, suntem meniți să învățăm mereu. Să învățăm să ne învingem teama de schimbare, teama de nou și de necunoscut. Învățăm să ne vindecăm rănile mai vechi, redevenind conștienți de unitatea plenară a lumii noastre interioare, să pășim dincolo de epiderma noastră frontalieră și să creăm spațiu pentru a avea loc să respirăm în voie, să ne observăm pe noi înșine și să ne redescoperim nevoile noastre.

Fericirea presupune să descoperim că ne putem oglindi în ființa dragă de lângă noi. Ne adunăm forțele, refacem sentimentul de întregire personală, dăruim iubire care se întoarce înapoi prin ricoșeu ca energie intensificată, răsfrângându-se asupra noastră, în același câmp cuantic care ne înglobează pe amândoi și descoperim că am pornit împreună în cea mai frumoasă călătorie pe care universul ne-a rezervat-o, aceea a cunoașterii prin iubire. Iar dacă ar fi să parafrazez formula pentru această organizare a lumii la care fac referire toate filosofiile și școlile de psihologie, alături de tradițiile spirituale ale omenirii, aș spune simplu: Când dăruiești, primești cu aceeași măsură. Sau: A dărui înseamnă a primi. Liantul unic al acestei ecuații este iubirea, iubirea înseamnă uniune, iar uniunea ne conduce la atingerea supremei înțelegeri a naturii sinelui, starea de beatitudine. Vis, himeră, sclipiri revelatoare de realitate, cu toții aspirăm să parcurgem această cale spre a ne regăsi ca parte componentă a universului care ne conține.

Absolventă a Universității București, Facultatea de Limbi și Literaturi străine, a fost profesor în cadrul Academiei de Studii Economice. Din 2009, este traducătorul a peste 30 de titluri din domeniul non-fiction în principal politologie, economie, filosofie, psihologie și psihanaliză, colaborând cu cele mai reprezentative edituri din România.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0