Skip to content

Ți-ai vărsat lichid pe laptop și îți vine să te sinucizi? Pare o atitudine normală deoarece este foarte frecvent întâlnită. Dar hai să stăm să o examinăm câteva minute. Chiar este normal să reacționăm așa? Să devenim disfuncționali o săptămână întreagă deoarece suntem paralizați de frica pierderii unui obiect, fie el și scump, fie el și un obiect pentru care care am facut sacrificii, un obiect la care ținem mult deoarece mare parte din viața noastră se petrece în strânsă conexiune cu el?

Dar hai să fim sinceri, să recunoaștem că aceste obiecte înseamnă mai mult, înseamnă statut: telefonul, laptopul, tableta, mașina… Toate arată cât de tari suntem noi, ne identificăm cu ele iar când ele sunt amenințate este ca și cum cineva ne taie o mână. Poate exagerez… nu o mână, dar un deget măcar! Le jelim ca pe o rudă dragă și asta ne debusolează mai tare decât faptul în sine că s-a stricat calculatorul. Doare când încerci să-ți continui viața, dar ceva nu este în regulă, el nu mai este acolo cu tine și tu nu poți face nimic! Doare atât de tare încât ai vrea să nu mai faci nimic. Îți vine să te izolezi, să zaci, să te adâncești în depresie și supărare. Și pentru ce? Pentru o bucată de tablă! Pe bune? Chiar fac asta? Chiar sunt atât de superficială și materialistă încât dispariția acestei cutii de fier din viața mea mă trimite în cele mai întunecate colțuri ale minții mele? În acele momente nu mă gândesc decât: sunt varză, sunt o proastă, cum am putut face asta? Chiar atât de neghioabă să fiu încât, deși am fost avertizată de mii de ori, să vărs cola pe laptop? Așa îimi trebuie! Nu sunt bună de nimic! Pentru o secundă chiar crezi că așa este… Pentru o clipă eram eu și mașinăria mea minunată, cel mai bun și fancy laptop din lume și scriam și făceam și dregeam împreună… Acum s-a dus totul dracului! Sunt doar eu și eu nu sunt de ajuns! Nu sunt nimic fără obiectele mele! Acest monolog interior poate pare exagerat. Dar nu este, crede-mă. Este doar șirul de cuvinte care se derulează într-un colț adânc al minții noastre și de care mulți dintre cei care investesc emoțional în obiecte nici nu se prind.

Dacă ai parcurs deja câțiva pași către examinarea acestei probleme, un moment de luciditate te face să realizezi că te-ai scufundat din nou în acele mlaștini ale minții tale și că te validezi prin obiecte. Și, of, cât doare și lovitura asta! Doare când realizezi că, deși ar trebui să știi mai bine, ești mic și materialist și ai o părere de tot rahatul despre tine. Încerci să-ți spui în minte acele cuvinte pe care știi că trebuie să ți le spui: e doar o tablă, o să fac alta, o să trec peste asta, este doar un obiect, bine că suntem sănătoși și puternici! Dar nu pare să te ajute… Îți mai spui asta de câteva ori și parcă este mai bine…

Apoi îți amintești cât a costat și cât muncești pentru banii ăia și cu toata sănătatea din lume, din nou trebuie să tragi și să te spetești pentru ceva ce deja aveai… Ca un tâmpit, nu ai putut fi atent și uite acum unde esti! Îți amintești că acum o săptămână tastai fericit și acum nu mai este… Intri din nou în spirala asta în care te urăști, te disprețuiești pentru nenorocitul de obiect!

Vei încerca să lucrezi cu tine însuți pentru a te detașa de material, pentru a te iubi mai mult pe tine decât iubești obiectele.

Dacă ai atât de multă conștientizare asupra comportamentului ăsta aberant, pe care mulți dintre noi îl considerăm normal, vei încerca să schimbi ceva. Vei încerca să lucrezi cu tine însuți pentru a te detașa de material, pentru a te iubi mai mult pe tine decât iubești obiectele. Ca să sumarizez, primul pas ar fi conștientizarea comportamentului care îți aduce atât de multă suferință și apoi ai nevoie de dorința de a-l schimba.

Avem nevoie de motivație pentru schimbare. Putem să ne ajutăm de știință. Ce ne spun studiile? Poate studiile îmi spun că e ok să mă comport așa și atunci de ce să mă chinui să mă schimb?! Doar din copilăria mea am învățat că dacă spargi sau strici lucruri vei fi pedepsit iar acum, din inerția minunată a creierului meu, chiar dacă nu mai e nimeni să-mi administreze un perdaf bun și o pedeapsă usturătoare, o voi face singur! Studiile arată, de fapt, că nu există corelații între acumularea de bunuri și fericire! Odată ce nevoile de bază – care nu sunt reprezentate de a avea cele mai tari gadgeturi de pe piață – sunt satisfăcute, a avea mai mulți bani nu ne face mai fericiți. Studiile au arătat că milionarii nu sunt mai fericiți decât oamenii cu venituri medii, ba chiar sunt mai predispuși depresiei. Exact ce simt și eu acum: depresie, suferința pentru pierdere, deprivare – și cu cât ai mai multe, cu atât ai mai multe de pierdut. Mama are o zicală: cu cât cazi de mai sus, cu atât doare mai tare! Să ne înțelegem: asta nu înseamnă să nu urci sus, ci să cazi și să te ridici cu grație, știind că o cădere este inevitabilă și că durerea este parte a jocului.

Cercetătorii au concluzionat că ceea ce ne face cu adevărat mai împliniți, mai sănătoși și mai longevivi nu sunt banii sau acumularea de proprietăți ci relațiile bune cu semenii noștri, găsirea bucuriei și a motivației în meseria sau în hobbiurile noastre, dar și un simț al conectării cu ceva ce este mai mare decât noi cum ar fi spiritualitatea, natura, o cauză politică, civică sau socială – ideea că avem o misiune pe lumea asta. Toate acestea dau grația căderii și ridicării noastre… „Din propria cenușă“, cum îi place lui Brené Brown să spună și să își intituleze cartea.

Dar hai să ne gândim mai bine de unde vine această disperare după bunurile materiale cu care ne identificăm. Deși multi se gândesc că își are rădăcinile în anii de lipsuri matriale pe care i-am trăit la un moment dat în viață, eu cred că își are de multe ori rădăcina în deprivarea emoțională. Îmi explic că părinții de multe ori nu au avut destul timp să îl petreacă cu noi, deoarece luptau pentru a ne împlini nevoile materiale. Din când în când lipsa lor fizică și emoțională era răscumpărată cu cadouri materiale reprezentate de mâncare sau obiecte. În felul ăsta am învățat să umplem goluri emoționale cu obiecte. Nu critic și nici nu acuz vreun părinte care a făcut sau face asta, deoarece sunt sigură de cele mai bune intenții ale fiecăruia. Poate în acele vremuri nesigure nu aveai cum să realizezi și nici nu era nimeni să-ți spună că bucuriile mici și dese sunt cele care au un rol pozitiv în sănătatea mintală, nu cele mari și rare.

℗PUBLICITATE



În primul rând trebuie să fac tot posibilul să îmi arăt mie însămi compasiune

Acum, că am găsit motivația și explicația, ce ar mai fi de făcut ca să mă dezbar de nevoia mea de a mă valida prin obiecte sau măcar de a nu mai suferi atât când le pierd? În primul rând trebuie să fac tot posibilul să îmi arăt mie însămi compasiune: să schimb discursul interior descris mai sus în: Nu esti proastă, nici tâmpită și nici în alt fel. Esti om și ai avut un accident! Cred că i se putea întâmpla și lui Einsten și Reginei Angliei!” (asta chiar ar fi o întrebare pt un interviu cu HRH Elisabeth II: „Alteță, v-ați vărsat vreodată lichide pe un gadget? Povestiți-ne mai multe, va rog!“).

Spunându-mi asta trebuie să deschid ochii, să ies din capul meu și din ruminațiile care m-au subjugat și să privesc în jur: plantele, pomii, cerul, animalele, oamenii, atâtea lupte mici dar importante care se duc în jurul nostru. De la lupta pentru supraviețuire a unei furnici și până la lupta electorală, acestea sunt bătăliile care merită, și nu bătaia pe care ne-o administrăm singuri fără niciun scop, din inertie.

Ce a funcționat pentru mine? Acum, la două săptămâni după incident și după ce am scris primele rânduri ale acestei povești, încă mai simt regretul dar mai mult decât atât mă simt norocoasă pentru că mi-am asumat conștient acest demers și mi-am îndepărtat atenția de la mine și de la mintea mea care se învinovățea către tot ceea ce mă înconjoară. În felul ăsta am putut descoperi oameni minunați care duc lupte cu adevărat grele și cu rezultate imprevizibile dar pe care și le asumă complet și cu mult curaj în fiecare zi, câte o zi pe rând, mergând mai departe cu fruntea sus, ridicându-se cu grație de fiecare dată după ce au căzut. Am putut să fiu atentă la relațiile din jurul meu descoperind empatia și mărinimia prietenilor mei care mi-au fost alături fără judecată și mi-au arătat compasiune când mi-am spus povestea, oricât de aberantă ar părea ea altora. Vorbiți despre poveștile voastre ca să le puteți scrie un sfârșit!

Cea mai nouă descoperire am făcut-o în urmă puțin timp, când femeia din videoclipul de mai jos mi-a amintit de una din ocupațiile mele cele mai dragi: râsul în hohote, din toată inima! Este foarte vie trăirea din copilăria mea când îmi amintesc cât de îndrăgostită eram de râsul în hohote și cum căutam fiecare ocazie să mă bucur de această minune a vieții. Pentru asta vreau să îi mulțumesc tatălui meu care, mai presus de lucruri materiale, ne-a oferit cadoul râsului în hohote, cu lacrimi. El a creat astfel amintiri dar și un obicei care sper să fie încriptat în codul meu genetic și pe care vreau să îl transmit mai departe, nu numai generațiilor următoare ci întregii lumi!

Eu voi continua să fac haz de necaz, simțind ca aceasta este mai mult decât moștenirea mea de familie, este moștenirea mea culturală deoarece asta face românul cel mai bine și, cred eu, cel mai corect și sănătos – cu condiția să ne eliberăm de judecata critică, arătându-ne compasiune nouă înșine și unul altuia!

Și… nu uitați să priviți cerul!

Este medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de cuplu și familie. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” București și programul de formare al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Este unul dintre psihoterapeuții asociatiei, autor al site-ului paginadepsihologie.ro și coordonator al grupurilor de formare în psihoterapia familiei din București.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
37,95 lei
Continuă cumpărăturile
1