Habar nu am de unde vine expresia aceasta despre „ochii verzi“ ai geloziei. Adică, ba da, știu că vine de la Shakespeare. Din tragedia care, asemeni oricărei tragedii ce se respectă, sfârșește cu tragice morți: Othello o ucide pe Desdemona, după care se sinucide, fiindcă simte că nu poate trăi fără ea, ca s-o spunem pe scurt. Și totul, prin uneltirea vicleană și malefică a „monstrului cu ochii verzi“ ce îi întunecase mințile… Doar că nu știu de ce s-o fi gândit maestrul că ochii monstrului trebuiau să fie verzi. Așa că propun să-l facem cu ochii galbeni, dacă tot are ochi – să nu facem discriminare…
Oricum, aici am să vă povestesc mai mult despre sentimente și experiențe interne, trăiri adică, tot ce se întâmplă în interiorul nostru (gânduri, sentimente, senzații, imagini, amintiri, fantezii etc). În ceea ce privește strategiile și comportamentele „externe“ prin care identificăm și putem să gestionăm asemenea trăiri, rămâne pentru rândurile viitoare…
Gelozia și invidia nu sunt unul și același lucru, dar au anumite trăsături comune, ce mă fac să le tratez pe ambele într-un mănunchi. În primul rând, sunt „descentrate“, ca să spun așa; adică, atunci când suntem cuprinși de ele, tindem să ne focalizăm atenția mai mult asupra celorlalți, într-un mod care ne aduce deservicii, adică prin prisma unei nesiguranțe, poate, a unei neîncrederi în primul rând în noi înșine.
În cazul geloziei, spre exemplu, centrală este teama că îl putem pierde pe cel iubit sau durerea că l-am și pierdut. Aceste lucruri sunt firești. Ne temem că vom pierde ceea ce iubim (ideea unei iubiri complet detașate fiind, probabil, de domeniul idealului și – tot probabil – puțini dintre noi, muritorii de rând, am putea iubi în acest fel). Putem iubi tot ce viețuiește și nu viețuiește pe lumea asta, în modul cel mai dedicat și mai detașat cu putință… Atât timp cât nu se amestecă și nevoile noastre pe acolo. În relațiile noastre cele mai apropiate, acest lucru este greu de imaginat. Așa că apare și atașamentul, ceea ce este în regulă.
Dar gelozia mai are și o altă componentă. Poate fi nesiguranța, neîncrederea în noi înșine. Dacă te temi, pur și simplu, că l-ai putea pierde pe cel iubit, dar, totuși, mai mult ai încredere în tine decât nu ai, o să investești această încredere în tot ce poate însemna să îl păstrezi, să îl (re)cucerești. Și atunci, gelozia, deși poate persista, e surclasată de încredere și speranță… Dacă vorbim de durerea sau tristețea de a fi pierdut pe cineva (chiar și fără să-l fi „avut“ vreodată), din nou, ea e firească, omenească. Iar dacă e așa, vei trece inevitabil prin acel proces de „doliu“ – așa îi spunem, în psihologie, oricărui proces de prelucrare a unei pierderi (fie ea reală, fie imaginară), ce presupune negare, furie, (auto)învinovățire, încercarea de a „te târgui“ cu soarta, depresia și în cele din urmă reconcilierea, integrarea, găsirea unor noi sensuri în care să (te) investești.
Însă dacă, și aici, se va înfige cu preponderență teama că nu vom supraviețui, că nu vom face față, teama că e ceva în mod fundamental în neregulă cu noi (și, de aceea, nu am reușit să obținem sau să păstrăm ceea ce ne-am dorit și că, tot de aceea, nici nu o să reușim vreodată), atunci și de-abia atunci, ne vom confrunta cu o adevărată dificultate de a merge mai departe. Un alt element ce poate întreține, dincolo de firescul lor inevitabil, aceste trăiri este legat de prejudecăți. De idei preconcepute pe care, mai mult sau mai puțin, le-a moștenit fiecare dintre noi din cultura din care se trage și în care trăiește. Și, cel mai mult, este vorba despre ideea că, dacă iubim, celălalt „ne aparține“, „ne datorează“, „ni se cuvine“… Când, de fapt, nimic nu e mai departe de adevărul vieții.
Adevărul e că fiecare din noi vine din și prin propria poveste, încărcat cu nevoi și speranțe, cu scenarii ale lui despre „cum aș vrea și cum ar trebui să fie“ și în momentul în care întâlnim pe acel „celălalt“ cu care simțim că ne-am putea împlini visurile, inevitabil „proiectăm“ asupra lui tot ce avem nevoie și ne dorim. Adică, încă dinainte de a-l cunoaște sau de a-l cunoaște în profunzime, ne dorim atât de mult să credem că el este acela, încât chiar credem… Și asta e ceva normal și firesc, i se întâmplă, inevitabil, fiecăruia. Diferența e că uneori ne dăm seama de acest mecanism și căutăm să ne distanțăm puțin, oferindu-ne posibilitatea de a ne cunoaște cu adevărat, așa cum suntem, drept ceea ce suntem; iar alteori nu.
℗PUBLICITATE
Și dacă nu conștientizăm faptul că gândul că „celălalt trebuie să fie ceea ce caut“ e doar un gând – firesc și el, dar numai un gând, cu toată normalitatea sa, un gând ce provine din ceea ce ne dorim, din cultura care ne-a învățat să tratăm într-un anume fel ceea ce ne dorim, un gând ce ne îndreaptă atenția în afara noastră, înspre a căuta să controlăm și să rezolvăm ceva ce ține mai degrabă de factori externi, în loc să înțelegem ce se întâmplă înăuntru, în noi – atunci vom tinde să ne lăsăm copleșiți de neputință, de ideea că suntem victime ale celuilalt, ale sorții…
Și acum, să luăm invidia. Simplu spus, ea se referă la faptul că ne simțim rău gândindu-ne la cineva ce are – în mod real sau imaginar – ceva ce noi ne dorim și simțim că nu avem. Poate fi vorba de orice, din sfera materială sau mai puțin materială. Ca și în cazul geloziei, și acest lucru – asemenea trăiri, adică – sunt firești și normale și i se întâmplă fiecăruia. Sau, cel puțin, ni se pot întâmpla tuturor. Acum, dacă trăirea aceasta se asociază cu încrederea (ori măcar cu ceva mai multă încredere decât neîncredere) că învățând ceva, făcând ceva, antrenându-ne în ceva, putem obține și noi ce are celălalt – orice ar fi – sau putem dobândi chiar mai mult de-atât, atunci e cazul să mulțumim acestui sentiment pentru impulsul pe care ni l-a dat. Și ne putem pune pe treabă. Iar sentimentul se va modifica de la sine, pe măsură ce rezultatele vor apărea.
Cum să vă spun eu asta?… Nu sunt o idealistă. (Deși, în adâncul sufletului, o parte din mine poate că este…) Nu vom reuși tot ce ne propunem. Asta trebuie să ne fie clar de la început. Dar, odată ce direcția spre care am hotărât să ne îndreptăm este corectă, adică în acord cu ceea ce e important pentru noi, vom obține – dacă ne străduim pentru asta – suficient de mult din cât ne-am propus. Poate, mai mult decât ne-am imaginat inițial. Chiar dacă nu neapărat atunci când ne-am dorit sau ne-am „planificat“. Sau nu neapărat de la cine am fi vrut să dobândim.
Pe de altă parte, dacă predominantă va fi neîncrederea (tot în noi înșine, în primul rând), ea ne va împiedica să ne gândim măcar că am putea reuși, deci nici măcar nu vom încerca. Și atunci, ce ne mai rămâne de făcut, altceva decât să ramânem captivi în acel sentiment pe care îl numim „invidie“?
Ceilalți „monștri“? Nu sunt decât combinații ale celor descrise anterior – sau alte combinații pe același algoritm: simțim ceva și înțelegem mai mult sau mai puțin ceea ce simțim, după care contează modul în care ne raportăm la ceea ce am simțit că ne dorim și avem nevoie. Vom privi prin lentilele încrederii sau prin cele ale neîncrederii? Aici se cuvine să mai spunem un lucru: nu trebuie neapărat să „simțim“ încrederea în fiecare moment. Uneori, se prea poate să nu o simțim. E firesc și omenesc. Putem, însă, alege în fiecare moment să ne reamintim direcția în care vrem să mergem. Și să încercăm să ne îndreptăm într-acolo. Cu orice gest, oricât de mărunt ar părea. Uneori, e suficient, pe moment, doar să privim într-acolo.
Și (e bine să mă credeți, deși nu vă cer asta) dacă veți persevera, la un moment dat veți vedea, veți crede și veți simți că vă atingeți obiectivul. Nu vă pot promite (deși aș vrea!) că veți ajunge mereu la ceea ce vă doriți, exact așa cum și exact atunci când vă doriți. Tot ce pot să vă spun este că – reamintindu-vă în mod conștient ce vreți și ce aveți de făcut pentru asta, făcând ce aveți de făcut – mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, cel mai probabil, veți ajunge acolo. (Și aproape că vă pot promite: neluând toate acestea în considerare, vă veți îndepărta de propriul obiectiv.)
Să avem mult succes!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
