Skip to content

— Mami, vreau să-mi spui o poveste… o poveste din aia…
— Cumva o poveste din copilăria mea?!
— Nu, mami, o poveste din copilăria mea. Aia când… m-am speriat eu.

Am făcut o pauză și, când am simțit că e absolut necesar să dau un răspuns, am continuat:

— Păăăi, să vedem. Îți aduci aminte să te fi speriat tu de ceva în copilăria ta?!
— Da. Nu mai știi?
— Știi că sunt cam uitucă.
— Mami!
— Aaa, gata, știu. Noaptea când a sunat cineva la interfon să ne avertizeze că tati a lăsat portiera mașinii larg deschisă.
— Nu, nu asta.
— Când a pornit alarma peste noapte atunci, la maia?! Bine, nici asta, am înțeles… Cu grădinița cu Georgică?!
— Nu. Mami! Cu spitalul!

Era în seara de după vaccinul de 5 ani, în urmă cu două săptămâni. N-am mai gândit nimic, doar l-am privit lung și fățuca lui mi-a spus că vrea să-i povestesc episodul convulsiilor febrile. Am făcut rapid niște legături și am știut că este ceva ce resimte încă din noaptea de februarie 2011, când eu am crezut că o să-l pierd.

Nu degeaba a vrut să-l țin în brațe când i s-a făcut vaccinul, nu degeaba a plâns, a frisonat, a transpirat, s-a zbătut…

Eu și Rareș am străbătut orașul pe bancheta din spate a mașinii, cu soțul conducând cu luminile de avarie aprinse, claxonând și făcând flash-uri disperate, nu o dată. Dar de departe cele mai dramatice momente au fost primele, acelea când îmi țineam bebelușul de 10 luni și jumătate în brațe, într-o păturică, și repetam obsesiv: „Te iubește mami. Mai avem puțin, rezistă!“ Nu auzisem până atunci de convulsii febrile.

Cei care citesc postările mele știu cât de tare m-a afectat episodul acesta. De fapt, așa am început să scriu… Anul acesta am reușit! A fost prima dată când mi-am ajutat cu adevărat copilul când a făcut febră. A fost prima dată când, vindecată, i-am și transmis că febra este doar un clopoțel, nu doar i-am spus. Că teoria am visat-o nopți în șir după aceea în care am ajuns cu băiețelul meu la Urgența Spitalului Județean Constanța. A durat mult să o și integrez în simțire.

Astăzi, înțeleg că tot ce a urmat acestui episod a fost generat de energia mea de joasă frecvență, de frica mea înfiptă în suflet ca un cuțit. Și au urmat multe. Copilul meu a suportat o intervenție chirurgicală de extirpare a unui chist dermoidal, dupa un computer tomograf cu substanță de contrast, la 1 an și 3 luni. Două alte raliuri prin oras spre Urgențe, unul cu un os de pește în gât, altul cu o plagă frontală cauzată de o plonjare din canapea în masă. La 2 ani și trei luni, am descoperit o infecție parazitară cu Toxocara sau Larva migrans viscerală, pe care am tratat-o cu medicamente extrem de toxice. Și, desigur, pe lângă, bolile copilăriei…

Și am început să-i povestesc… A fost prima dată când m-am adresat direct lui. N-aș fi fost în stare s-o fac până de curând. Nu fără să încep să tremur.

I-am menționat de câteva ori în poveste că eram foarte speriați, și eu, și tati și cred că și el. Că șocul prin care treceam ne-a afectat reacțiile. Că n-am știu ce altceva să fac decât să fug după asistenta din Urgențe, care îl purta dezbrăcat în brațe spre lift și, ajungând acolo, a început să bată cu pumnii în ușa acestuia, urlând: ‘Convulsii febrile!’ Ne îndreptam, am aflat după, spre secția de ATI (Anestezie și Terapie Intensivă), aflată la etajul 9 al Spitalului.

℗PUBLICITATE



Dar întrebarea „Mami, da’ de ce nu mă țineai tu în brațe?!“ m-a surprins. La fel și pe soțul meu, care retrăia și el cu aceeași intensitate experiența.

— Tati, alergai și tu?

Uitasem sau nu știusem niciodată că soțul meu nu a alergat după asistenta din Urgență, fiind reținut de o colegă de-ale dumneaei pentru birocrație și formalități. Și pentru el a fost greu să nu știe ce se întâmplă, să nu fie cu noi…

— Cred că eu plângeam că voiam la mami a mea.
— Da, iubitule, știu, acum, știu. Atunci, eram convinsă că te încredințez unor mâini sigure, mai sigure decât ale mele. Eu tremuram tare și nu știam ce e de făcut.

Povestea a continuat și am ajuns la momentul în care am fost nevoită să-l dau iar din brațe. La etajul 9, pe secția ATI ne-a întâmpinat calmitatea unei domnișoare asistent (pe care eu am resimțit-o ca indiferență, pentru că era mai mult decât uzura unui om care se confruntă zilnic cu urgențe la limita supraviețuirii. În plus, contrasta cu disperarea colegei din UPU).

— Te-am luat în brațe, iubitule.
— Și n-am mai plâns, nu-i așa?!
— Chiar să știi că n-ai mai plâns și tremuratul a dispărut încet, încet… Până m-au poftit afară. Am insistat să rămân, să-ți prindă branula la mine în brațe, dar mi s-a răspuns scurt și tăios că asta este procedura.
— Și m-ai lăsat acolo?
— Iubitule, mi-ar fi plăcut să nu fi ieșit… Te auzeam de afară cum plângeai…
— Mami, treci mai departe!
— Rareș, știu că ți-a fost greu atunci și e firesc…
— Mami, nu înțelegi? Nu mai vreau să vorbim despre asta. Povestește mai departe.

Experiența nu se termină aici. Nici povestea spusă lui Rareș. I-am menționat și luminile de neon care se aprindeau deodată, și zgomotul din noaptea respectivă (trântitul ușilor, țipetele asistentelor, plânsul celorlalți copilași aduși în urgență, tusea-răget a bieților copii abandonați, aflați în aceeași mică încăpere cu noi) care îl făceau să tresară, deși eu îi acopeream urechiușele și ochișorii.

Am încercat să ating toate aspectele care cred eu că i-au produs emoții atunci. Emoții vechi care s-au tot manifestat în comportamente până acum. Până m-am vindecat eu, știu. Și el, care este oglinda mea, își descarcă și el încet-încet amigdala. Teama de abandon pare că încă nu. Asta înțeleg eu din dorința lui de a povesti mai departe. Asta înțeleg eu din nevoia lui permanentă de a se asigura că nu plec. Se întoarce constant și îmi face cu mâna și îmi trimite bezele în timpul unui antrenament, în parc, la un loc de joacă. Când suntem în vizită la prieteni cu copii, el se oprește din joacă când și când și verifică dacă eu și soțul mai suntem prezenți.

Simt că-l ajută să-i povestesc experiențele pe care le-am trăit împreună. Dar mi-ar plăcea să-l ajut și râzând, prin jocuri și joacă. Și am încrederea și convingerea că voi doi, Otilia Mantelers și Gáspár György, cu experiența, cunoștințele, dar mai ales sufletul și energia voastră magice, îmi veți povesti tot ce am nevoie să aflu ca să pot să strig „Gata, până aici ți-a fost, teamă a lui Rareș de abandon!“

Sunt o mamă care împărtășește experiențe. Am început să scriu ca formă de vindecare. Primele rânduri transpirau de frici, angoase, vinovății, neputințe. Mă voiam mama perfectă pentru Rareș. Scriind, m-am apropiat mai mult de mine. Și, în fiecare zi, învăț să-mi iubesc copilul conștient. Tot până la cer și înapoi, dar cu autenticitate, curaj și, cel mai important, cu convingerea că dragostea mea îl va face un adult fericit cu cine este.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
37,95 lei
Continuă cumpărăturile
1