Gânduri despre noi

*Următorul material descrie dialogul interior al unei persoane care a ales psihoterapia ca formă de vindecare. Conținutul a fost postat cu permisiunea autoarei.

Și spune-mi, când ai încetat să mai trăiești? Nu știi? Îți spun eu, cam tot pe atunci când ai încetat să mai iubești, să mai simți, atunci când ai lăsat frica să te ghideze, în direcția opusă… când ai lăsat-o să te otrăvească ușor ușor, până când nu ai mai simțit nimic, nici durere, nici bucurie, nici nimic… Ai devenit un zombie care nici nu știe că asta e, care își duce existența amorțit, fără nici măcar o fărâmă de simțătate rămasă… și tu culmea, ești “fericit” că nu te mai afectează lucrurile negative, vezi că nici alea pozitive nu te mai mișcă, nici nu le mai vezi, trec pe lângă tine și tu le cauți ca prostul pe te miri unde…

Poate nu te-a învățat nimeni că fericirea constă în fericirea omului de lânga tine, omul pe care se presupune că l-ai ales dintre oameni, omul care se uită la tine ca la soare și care la rândul lui este fericit atunci când ești tu fericit, când te trezești dimineața și alegi omul ăla încă o dată, pentru că vrei, pentru că simți, pentru că vreți să clădiți frumos, sincer, împreună o viață…

N-am știut niciodată să-mi clădesc ziduri în jurul inimii, nu cum trebuie oricum, ale mele au fost costruite din paie întotdeauna, gata să se năruie la un zâmbet cu parfum de iubire, o mângâiere cu gust de fericire… n-am știut să îmi ascund inima pe mânecă, m-am plimbat cu ea la vedere, în dinți.

Unii ar spune că am avut de suferit prea mult și să învăț repede să nu mai las pe nimeni înăuntru, liberi să năruiască ceea ce alții numesc palatul sufletului. N-am învățat nici acum cum să fac asta și nici nu vreau, vreau să simt tot, vreau intensitatea autentică a sentimentelor, nealterată, necontrolată… și știu, știu că asta înseamnă că atunci când doare, durerea sufletului se transformă în una aproape palpabilă, cu simptomele unei boli poate, care te seacă de voința de a mai face… ei bine, cam orice… și ce dacă, măcar simt, trăiesc.. .


Știu, sunt o carte deschisă, lăsată la mila celorlalți să întoarcă paginile cu grijă și să nu rupă fragmetele care rezonează, ci să le aprecieze… cred că trebuie să ai curaj să faci asta sau să fii prost… nu știu, una din două, depinde acum pe cine întrebi.

Ți-am deschis ușa sufletului și ți-am permis să răvășești tot… și eu stăteam într-un colț și te priveam cu un zâmbet tâmp pe față, de parcă puneai flori proaspete în vazele cu cele ofilite, de parcă ștergeai praful acolo unde anii și-au spus cuvântul, când tu de fapt spărgeai totu-n calea ta… cine știe, poate de asta aveam nevoie ca să învăț să-mi zidesc inima cum trebuie de data asta… dar, SURPRIZĂ! Ea nu vrea, nu vrea nenorocita să stea locului, să se ascundă, ea vrea să fie liberă să zburde în văzul tuturor… poate nu a fost menită niciodată să stea potolită… așa că am renunțat să mai încerc să o îngrădesc… și uite că tot la tine a fugit, și stă la ușă ca proasta, zâmbind nerăbdătoare și plină de speranță, așteptând că poate într-o zi să o deschizi și să o primești lângă inima ta…

A.


Distribuie

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Mai multe articole de Pagina de Psihologie

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA