Gânduri despre Empatie

Despre empatie se poate scrie și gândi în mii de chipuri. Este o curgere sau efuziune din versantul interiorizării, un dar, cum ar spune bardul și filosoful, pe care îl deținem cu toții și prin care intrăm în armonie cu universul exterior ființei noastre, o notă personală prin care ne conectăm și interacționăm, o cale de a intra în lume cu blândețe și naturalețe. Este un semn al inteligenței noastre emoționale, al inteligenței relaționale și un impuls stimulat instinctiv de factori externi undeva, în adâncul resorturilor noastre interioare emoționale. Este un indiciu al accesării unor construcții din țesătura noastră existențială, conglomeratul de acumulări experiențiale, tezaurul de amintiri și senzații stocate în background-ul personal idosincratic, prin care intuim, anticipăm și ne contopim cu realitatea altor ființe umane.

Toată această construcție complexă de modele de interacțiune umană se realizează printr-o identificare afectivă. Este o etapă ce a fost pregătită de recunoașterea și înțelegerea noastră, de confirmarea și validarea prezenței afective a celuilalt, urmate de acceptare, rezonanță și un flux de emoții și sentimente pozitive prin care întindem puntea iubirii noastre profund umane spre celălalt. Cât de departe se întinde acest arc afectiv care ne unește depinde de intensitatea și autenticitatea rezonanței armonioase și de multe tonuri comune care compun această muzică inefabilă a trăirilor profund umane. Și, desigur, de cât de adânc sunt răscolite resorturile noastre interioare emotive, semne superioare ale umanității noastre, întrucât empatia este un semn distinctiv al umanității întipărite de mii de ani în ADN-ul nostru.

În general, ființa umană se lasă pradă pasiunii de a afla, de a cunoaște, ceea ce face din ipostaza sa de gânditor un spectator „care contemplă și survolează o lume la care el nu mai e părtaș”, după cum susținea Edmund Husserl. Vorbim aici despre spațiul gândirii, însă, ceea ce este specific ființei umane este „imperfecțiunea” sa fermecătoare, zona de desfășurare a imprevizibilului, a alegerii aleatorii, a fragilității predominante în fața anulării scopului aprioric, acel spațiu al emoțiilor și trăirilor care ne definesc printr-un cocktail unic, idiosincratic, de empatie, altruism, influx de emoții, porniri, motivații și atracții indefinibile. Doza este diferită la fiecare dintre noi și este supusă contingentului, în funcție de o anumită situație, de un context specific.

Dar ce declanșează acest mecanism interior, ale cărui rotițe se pun în mișcare la un semnal și nu se opresc până ce nu intră în armonie cu energia mecanismului receptor al celuilalt? Probabil, dorința insațiabilă de a dărui înțelegere iubitoare semenilor noștri, impulsul de a ne conecta la celeilalți și de a intra în armonie cu modul lor de a percepe lumea, de a ne raporta la o referință a legii firii, acel „mers al lucrurilor”, care nu este altceva decât un cod al eticii și comportamentelor umane acceptate de societate, fără să depășim barierele convenționale ale normelor admisibile. Așadar, este vorba despre o extindere pornind de la introspecție și cunoașterea profundă a propriilor noastre capacități de relaționare, plus a registrului de emoții pozitive și negative spre câmpul de rezonanță al celorlalți cu care relaționăm. O libertate ce beneficiază de o arie infinită de manifestare și operare, dar, să nu uităm, ca orice libertate, ea are nevoie de referința constrângerii. De aceea, toți psihoterapeuții și cercetătorii din domeniul vast al neuroștiințelor corelează empatia cu necesitatea autodisciplinei. Înainte de a iniția dialogul, puntea către celălalt, este nevoie să te îndeletnicești în propriul univers existențial cu o analiză desfășurată în spațiul impersonal prin care să te descoperi pe tine, să fii tu, să îți revizuiești problemele esențiale ale sustenabilității, așa cum sunt cele legate de valori – ce este binele, răul, curajul, frumosul, sensul vieții. Această autoînțelegere este o obligație morală pe care fiecare dintre noi trebuie să și-o activeze, această inteligență de a aprecia, de a judeca după bunul simț comun acceptat, de a te raporta și de a întări sentimentul de apartenență.


Toate acestea înseamnă o profundă conștientizare a prezenței noastre în momentul prezent, ceea ce se poate traduce prin înțelegerea și experimentarea vieții pe măsură ce evoluează în fiecare clipă. Nu rămânem cantonați în amintiri ale trecutului și nici nu ne proiectăm într-un viitor dezirabil. Această abilitate de a vedea lucrurile cu claritate ne conturează realitatea și influențează modul în care vom reacționa, alegerile noastre; este un mod de a ne însuși starea de mindfulness. De aici începe mecanismul manifestării empatiei, după opinia mea, din această înțelegere a noastră că locuim, sălășluim în corpul nostru și în mintea noastră și, în consecință, experimentăm fiecare clipă cu o atitudiune deschisă, receptivă, plină de compasiune și iubire. Din noi și despre noi, cu noi începe să crească orice grăunte de emoție care ne pune în legătură cu ceilalți. De această armonie interioară depinde „calitatea” emoțiilor și trăirilor pe care le transmitem în afara noastră. Acesta este și motivul pentru care în unele țări, cum se întâmplă în Olanda, există cursuri de predare și învățare a empatiei la nivel școlar, iar aceasta este percepută în relație directă cu nivelul de fericire – indice, cuantificabil deja la nivel global.

La fel ca orice alt concept ce ține de inefabil, de fragilitatea randomizată a societății moderne și de psihofilosofia logosului, fericirea este definibilă din multe perspective, dacă este să ne amintim cel puțin accepțiunea în care era asimilată de filosofii antici, care, începând cu Aristotel, considerau că a-ți atinge potențialul de ființă umană înseamnă a dobândi o stare pe care acesta o numește în Etica Nicomahică, „eudaimonia” – concept care este adesea tradus prin fericire , dar care este cel mai exact redat prin noțiunea de „autoperfecționare morală”, guvernată de principiile dreptății politice din polis-ul locuit de acești cetățeni virtuoși, cu alte cuvinte, fericirea putea fi atinsă prin împlinirea dezideratului de om al cetății, de posedare a virtuții morale. Iar câteva secole mai târziu, sondând problema cu privire la cunoașterea a ceea ce este o datorie umană, Kant formula ideea… „pentru că omul ce are dispoziții morale pure este inseparabil legat de ideea binelui suprem (nu numai sub raportul fericirii care îi aparține, ci și al unirii necesare a oamenilor în vederea întregului scop)”, iar în funcție de scopul său, omul deține predispoziția originară către bine, căci ea face parte din natura sa. Individul are predispoziții către umanitate, ceea ce necesită rațiune, pentru că numai prin comparație cu alții noi ne judecăm fericiți sau nefericiți și din ea „provine înclinația omului de a dobândi valoare în opinia celuilalt” și dispoziția față de personalitate, care este capacitatea de a simți respect față de legea morală „ca un imbold suficient prin sine al liberului arbitru”, ea fiind singura ce are drept rădăcină rațiunea practică în sine, adică necondiționat legiferatoare. Astfel, afirmă Kant, perfecțiunea morală are drept condiție supremă fericirea.

Toți suntem supuși acelorași emoții, de teamă, bucurie, mânie, repulsie sau aspirații și așteptări, deznădejde sau tristețe și cu toții avem programată genetic în esența ființei noastre această dispoziție de a răspunde când suntem sub impulsul manifestării lor și de a da dovada înțelegerii noastre, de a ne manifesta exprimând reacția noastră. Acest indiciu al inteligenței noastre relaționale este un act de exprimare a modului în care am asimilat stimulii externi, i-am procesat, calibrat în funcție de resortul nostru interior deja consolidat și am validat informațiile primite. Felul nostru de a reacționa este recognoscibil prin gestica, mimica, umplerea câmpului cuantic care ne cuprinde pe toți cu influxuri de emoții și noi informații de data aceasta din interior spre lumea din afară. Am dovedit că am avut inteligența să ascultăm și acceptăm involuntar ceea ce interlocutorul nostru transmite, că l-am oglindit, am asimilat mesajul său, am reflectat asupra lui, am procesat comportamentul, emoțiile și manifestarea lor și am respectat liberul său arbitru. Nu neapărat prin cuvinte se manifestă răspunsul nostru.

Omul are capacitatea de a folosi și alte limbaje de comunicare la fel de sugestive și eficiente – căldură umană perceptibilă senzorial, o îmbrățișare, o strângere de mână, o floare, un zâmbet, un sărut. Sunt expresii ale nivelului atins de empatia noastră, semne clare că am pătruns pe terenul de manifestare a celuilalt, am ridicat mănușa provocării de a ne dovedi capacitatea empatică și suntem acum umăr la umăr cu el. Îl încurajăm, îl îmbărbătăm, încuviințăm ce ne „spune” el prin mesajele pe care le transmite subtil sau, din contră, manifest. Ne-am pus în pielea lui ca să înțelegem ce simte și să-i întărim trăirea, emoția, experiența. Dacă am fi englezi, am spune că am „intrat în papucii lui”, imaginându-ne „cum ar fi dacă”, iar acea sintagmă britanică What if este și ea de ceva timp motiv de analiză psihofilosofică, fiind considerată germenele curiozității constructive și al gândirii novatoare, un soi de agent de fermentație cu calități de evoluție dialectică. Cum ar fi să fiu eu în locul lui/ei? Ce aș simți? Cum aș reacționa? Mi-ar fi bine sau nu? Aș deveni mai bun, mai înțelept sau mi-aș vărsa nervii? Aș fi eu în varianta îmbunătățită? Rezultatul este un câștig nesperat, ca între psihoterapeut și clientul său, o anumită smerenie și catifelare a simțirii, ca feedback din partea celui empatizat. Relația dintre „a dărui înseamnă a primi” și-a atins scopul, ambii parteneri sunt în câștig, este în legea firii.


Toate acestea sunt fațete ale manifestării inteligenței relaționale.

Distribuie acum

Iustina Cojocaru

Absolventă a Universității București, Facultatea de Limbi și Literaturi străine, a fost profesor în cadrul Academiei de Studii Economice. Din 2009, este traducătorul a peste 30 de titluri din domeniul non-fiction în principal politologie, economie, filosofie, psihologie și psihanaliză, colaborând cu cele mai reprezentative edituri din România.

Mai multe articole de Iustina Cojocaru

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA