Skip to content

E cinci dimineața, ochii mei s-au deschis automat și nu vor să se mai închidă, nu știu de ce. După câteva secunde mă dezmeticesc și-mi amintesc că în scurt – foarte, foarte scurt – timp voi ajunge acolo, în fața mulțimii care vine să mă asculte vorbind despre relații.

Pe măsură ce timpul se scurge, simt cum fiecare clipă, care parcă fuge de mine, lasă în urma ei loc pentru cele mai înfricoșătoare predicții – Dacă mă voi împiedica urcând pe scenă?“; „Dacă nu voi putea scoate niciun cuvânt?“; „Dacă îmi voi pierde șirul logic și discursul meu va fi fără sens?“; „Dacă oamenii se vor ridica și vor pleca?“. Fiecare gând amenințător nu face altceva decât să umfle și mai mult anxietatea matinală. Simt cum întregul corp se apără cum poate mai bine și singura scăpare ar fi fuga. Să fac ceva pentru a nu mai participa la eveniment; gând care mă liniștește pentru câteva secunde.

Îmi dau seama că nu pot face asta – sau în mod cert este mult prea târziu – este vorba despre numele meu, despre munca mea și despre încrederea oamenilor care au avut intenția de a participa la eveniment. Iar acum, singura scăpare pe care o mai am este să ajung urgent la baie.

Aceasta este o amintire intensă din trecut. De atunci am depășit câțiva ani buni. În timp ce scriu, realizez că unele lucruri s-au schimbat foarte mult, altele parcă au rămas la fel. Cei care citiți aceste rânduri și care sunteți asemeni mie, probabil că ați recunoscut imediat mecanismul psihologic al fricii de a vorbi în public, caracterul introvertit și notele de anxietate socială. De-a lungul anilor am mai ținut nenumărate discursuri în public, cu un auditoriu de la câteva persoane, până la câteva sute; anxietatea nu a dispărut, emoțiile sunt tot acolo și îngrijorările de asemenea.

Sincer, nici nu mai încerc să le sting – dar am descoperit că există o serie de alte strategii eficiente.

Experiența personală și de psihoterapeut îmi arată că dorințele de genul „Vreau să nu mai simt nicio teamă“ sau convingerile precum „Voi fi un vorbitor adevărat când nu voi mai avea emoții“ – sunt mai mult decât naive, pentru simplul motiv că sunt de-a dreptul inumane.

Fiecare dintre noi are o serie de emoții de bază, printre care se numără și frica; fiecare om are un temperament – introvertit sau extravertit; fiecare ființă umană are un sistem limbic și o „amigdală“, care la unii oameni este mai reactivă, la alții mai puțin – ceea ce probabil mă face să am un nivel mai crescut de timiditate și inhibiție socială.

Însă, din fericire, tot fiecare om are și un cortex prefrontal – o regiune evoluată a creierului care poate îmblânzi într-o oarecare măsură furtuna psihologică, dacă avem un dram de inteligență emoțională și relațională. Această regiune situată în spatele osului frontal este responsabilă, printre altele, de gestionarea emoțiilor în situații critice și de adaptarea comportamentelor noastre în funcție de valorile de viață pe care le avem.

℗PUBLICITATE



Știința și viața ne-au arătat că nu putem elimina activările emoționale, dar putem să ne antrenăm cortexul prefrontal pentru ca acesta să fie cât mai funcțional și să ajute medierea supra-stimulării. Se pare că, în cazul introvertiților, o supra-stimulare este deranjantă și uneori foarte supărătoare, în timp ce pentru extravertiți este exact de ceea ce au nevoie pentru a atinge un nivel optim de funcționare.

În mod cert nu mă voi transforma niciodată într-un extravertit, și sincer nici nu-mi mai doresc asta, îmi place că am o structură introvertită și mă bucur că am ajuns să mă descurc tot mai bine în contexte sociale, chiar dacă uneori încă îmi vine să fug.

Ce fac diferit în prezent?

Accept furtuna emoțională și nu mai încerc să lupt împotriva ei, am învățat să vorbesc cu frica mea și știu foarte bine că intensitatea unei emoții scade imediat ce aceasta este recunoscută, etichetată și trăită. Oarecum, am învățat să nu mă mai sperii de emoțiile pe care le am. Să recunosc mecanismul bio-psihologic și să-l umanizez.

După care o adevărată salvare sunt exercițiile de respirație abdominală și cele de imagerie dirijată. Primele se referă la o respirație conștientă (inspir și expir, de mai multe ori, numărând pe patru timpi) – care îi transmite sistemului meu limbic (și „amigdalei”) că sunt în viață și îi conferă cortexului prefrontal timp să intre în funcțiune (potrivit studiilor de specialitate, procesarea emoțională este în medie cu 400 de milisecunde mai rapidă decât procesarea rațională, cognitivă).

Tehnicile de imagerie dirijată sunt eficiente deoarece creierul nu face cu adevărat diferența între realitate și imaginație, iar înainte de câte o expunere publică importantă este ca o repetiție reală să te imaginezi în fața audienței vorbind și făcând față cu brio situației. În astfel de situații „amigdala” se mai relaxează și îmi crește încrederea în propriile abilități.

Tot legat de audiență, am mai descoperit un secret, și anume că este esențial să-i privesc pe cei din sală ca fiind aliați, și nu inamici; sunt și ei oameni din carne și oase, care au emoții asemeni mie, chiar dacă cu o intensitate mai scăzută; ceea ce automat mă face să-i simt aproape și să cred că sunt în siguranță.

Tot din categoria instrumentelor sănătoase fac parte și comportamentele care definesc inteligența relațională. Acestea au de-a face atât cu raportarea la fiecare emoție și gând ca la norii de pe cer (despre care știm că sunt impermanenți, vin și trec), cât și cu îndrăzneala de a ne folosi de puterea relațiilor. Experții în analiza misterelor creierului uman și al tiparelor de atașament au descoperit că în situații de pericol (ex. teama de a vorbi în public pentru cei ca mine) creierul produce o cantitate crescută de cortizol (cunoscut în limbaj popular ca hormonul stresului) – care automat ne face mai vigilenți și activează la nivel sistemului limbic mecanismele de genul „lovește sau fugi“. Însă, tot prin munca acestor experți s-a descoperit că ceea ce ne poate ajuta în astfel de momente sau mai exact ce ar putea reechilibra compoziția chimică a creierului este o altă substanță numită oxitocină (care chiar dacă sună a detergent de vase, nu se găsește în comerț); creierul o produce în timp ce suntem hrăniți la sânul mamei; în timp ce facem dragoste și atunci când, în calitate de adulți, ne gândim la o persoană despre care știm că ne acceptă necondiționat, o altă ființă umană care nu ne respinge pentru că simțim frică, și care ne validează pentru că ne iubește suficient de mult, încât să ne accepte așa imperfecți cum suntem.

Înainte de fiecare expunere socială simt frică, sunt același introvertit din trecut, dar știu și că „nu sunt defect“ – sunt doar timid, dar suficient de inteligent încât să mă adaptez la mediu în așa fel încât să nu renunț la visurile mele, să promovez în continuare sănătatea relațională în România și să aleg de cele mai multe ori comportamente despre care știu că mă ajută să mă bucur cu adevărat de viață.

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
21,45 lei
Continuă cumpărăturile
1