Încă de la naștere suntem înzestrați cu diferite caracteristici genetice care în combinație cu relațiile timpurii de viață, la care avem acces, au menirea de a forma piatra de temelie a ceea ce urmează să devină codul nostru unic de emoții, gânduri și comportamente (codul psihologic). Dintr-o perspectivă umanistă putem conchide asupra faptului că aceste elemente în diferite combinații formează repertoriul de roluri al fiecărei ființe umane.
Despre aceste roluri știm că unele sunt adecvate, alte sunt sub sau supra dezvoltate, dar deseori pot să fie și în conflict unele cu altele sau chiar să lipsească. Starea de bine a unei persoane este adesea corelată cu acest sistem personal de roluri. Majoritatea rolurilor se dezvoltă în copilărie și prin perpetuare unele devin stabile, în timp ce altele rămân într-o fază embrională.
Conștientizarea este primul pas spre analiza sistemului de roluri respectiv spre evaluarea subtilă a ceea ce facem foarte bine, a ceea ce este în exces sau a ceea ce este în deficit. O ființă umană poate să dețină abilități foarte bune de exprimare a stărilor de nemulțumire și frustrare dar să întâmpine dificultăți în manifestarea aprecierilor sau a respectului față de persoanele care trăiesc în preajma sa, aceste caracteristici reprezintă specificul funcționării sale în relații sau mai concret rolul său social.
La începutul vieții avem nevoie de relativ puține roluri pentru a face față provocărilor, dar cu timpul suntem nevoiți să învățăm să reacționăm în situații tot mai multe și mai diverse, motiv pentru care suntem nevoiți să recurgem la o dezvoltare și adaptare continuă. Acest lucru poate să capete o traiectorie firească, însă adesea sentimentul de automulțumire, cel de neajutorare sau lipsă de speranță reprezintă obstacole în dezvoltarea noastră naturală.
℗PUBLICITATE
În astfel de situații cei de lângă noi reacționează așa cum știu sau așa cum au învățat că este posibil. Dacă un părinte observă că fiul sau fiica sa manifestă un exces în trăirea fricii și utilizarea comportamentelor de evitare, atitudinea cel mai frecvent utilizat este acea de reducere a acestor reacții prin utilizarea pedepselor sau a retragerii recompenselor. În astfel de situații se poate produce o scădere în manifestarea anxietății, dar familia tot nu va fi mulțumită deoarece nu a crescut eficacitatea copilului. În esență reducerea unui rol nu reprezintă și o echilibrare în funcționarea noastră. Copilul din exemplul anterior are nevoie de un context în care să trăiască emoții de bucurie și mulțumire ca rezultate ale comportamentelor de inițiere. În astfel de situații atenția noastră este centrată pe dezvoltarea de roluri și nu pe eliminarea fricii sau a comportamentelor de evitare. Caracteristicile noastre biologice nu pot fi eliminate, sau cel puțin nu în prezent, motiv pentru care ne rămâne acceptarea și compasiunea față de noi înșine și față de cei de lângă noi, în paralele cu întărirea rolurilor subdezvoltate.
Dacă un copil a beneficiat de un minim de atenție, grijă și validare din partea adulților, atunci este foarte posibil ca acesta să aibă un număr semnificativ de roluri aflate în starea embrională, ceea ce înseamnă că nevoia este una de stimulare și încurajarea pentru manifestarea cât mai frecventă a rolurilor sub-dezvoltate.
Din fericire aceste roluri se pot dezvolta pe tot parcursul vieții, dacă există dorință și o relație destul de bună, în care ne permitem să fim noi înșine cu adevărat. Adică, dacă avem curajul să vorbim despre vulnerabilitățile noastre, despre greșelile noastre și despre limitele noastre, într-un context în care ascultătorul nu dă dovadă de critică sau blamare, doar rămâne empatic, prezent și plin de compasiune.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
