Fiecare ființă umană își dorește să fie iubită, să aparțină, să se simtă văzută, valorizată, respectată — Interviu cu Urania Cremene

Urania Cremene este unul dintre oamenii curajoși din România, care a îndrăznit să reinventeze relația părinte-copil și să contribuie la o adevărată revoluție națională. Cu multă încredere și siguranță de sine, vorbea despre parenting atunci când foarte puțini dintre noi înțelegeau cu ce se mănâncă acest concep și astfel a ajuns să fie considerată cel mai apreciat expert în parenting din țara noastră. Mama unui băiețel simpatic foc și o vorbitoare înnăscută, Urania reușește să schimbe la modul real arhitectura psihologică a multor părinți, îmbinând știința cu realitatea vieții de zi cu zi. Deoarece noi, cei de la Pagina de Psihologie, credem în faptul că împreună suntem mai puternici și că o națiune sănătoasă este aceea în care oamenii își apreciază valorile am invitat-o pe Urania la un dialog sincer și uman despre viață și relații.

1. Știința parentingului, în România, s-a dezvoltat tare frumos în ultimii ani, iar tu ești unul dintre oamenii care au depus un efort consistent pentru ca viața copiilor din țara noastră să fie mai bună, prin oferirea unor informații de calitate părinților. Ce te motivează în ceea ce faci? Care sunt valorile tale? Sau, mai simplu, de ce faci ceea ce faci?

Evident, „învățarea” este una dintre valorile mele cele mai importante. Cred în creație continuă, în evoluție, în devenire, în adresarea continuă de întrebari, care să mă provoace să găsesc mereu și mereu curajul de a nu rămâne fixă în convingerile mele. De aceea, cred că putem deveni în fiecare zi o variantă mai bună a noastră. Cum copiii depind în bună măsură de noi, părinții, pe calea recunoașterii lor prezente și devenirii lor ulterioare, motivația mea constă în a le oferi șansa cât mai multor părinți să crească adulți frumoși pe dinăuntru. Am o satisfacție grozavă, de fiecare dată când un părinte vine către mine și-mi mulțumește pentru noua atmosferă din casă, pentru faptul că și-a înțeles în sfârșit copilul, pentru conflictele rărite și pentru armonie. Sunt recunoscătoare că am această șansă. Fac ceea ce fac, pentru că eu cred în faptul că toți suntem unul și că impactul fiecăruia contează. Cred în masa critică și în felul în care fiecare poate contribui la viitorul copiilor noștri de mâine. Cred în asumarea schimbării pe care o dorim la nivel macro, prin exemplu personal. Cred în comunități și în responsabilitatea fiecăruia, pentru ceea ce lăsăm în urma noastră.

2. Noi, cei de la PaginaDePsihologie.ro, credem mult în #puterearelațiilor. Ce înseamnă pentru tine relații sănătoase și care sunt comportamentele prin care ai grijă de legăturile cu cei dragi ție?


Din ce în ce mai mult, în ultimii ani s-a pus accentul pe individualizare, pe unicitate, pe competiție și pe ideea că, cu cât ai mai multă putere, medalii, influență și dai dovadă de mai puțină vulnerabilitate, cu atât ești mai bun. Ori asta contravine unor legi simple: ființa umană nu este făcută să trăiască singură, și nici în competitivitate cu alte ființe umane. Nevoia noastră de conectare se cere hrănită, și sufletul nostru dorește interdependența, coabitarea, cooperarea, coexistența. Ne-am concentrat pe a crește individual (ceea ce e bine), dar am uitat să ne conectăm, atât la noi înșine, cât și la ceilalți.

O relație sănătoasă este aceea formată din doi oameni întregi (nu cred în „jumătatea mea”, decât ca declarație de dragoste), care nu au nevoie de altcineva pentru a fi fericiți, ci își asumă pe de-a-ntregul calea, fericirea sau nefericirea, succesul sau eșecul personal. Doi oameni puternici (adică vulnerabili), care cresc împreună și evoluează împreună. Nu există spatiu-timp mai prielnic pentru dezvoltare, cunoaștere de sine sau învățare, decât o relație. Când doi oameni se uită împreună în aceeași direcție, realmente, pot muta munții din loc.

Orice relație are nevoie de timp. Pentru a crește, pentru a se dezvolta, apoi pentru a fi păstrată și dusă mai departe. Fără acest timp prezent oferit întru conectare autentică și comunicare, ascultare, reinventare, ajustare cu noul „eu” al celuilalt — care între timp a mai făcut câțiva pași pe calea lui — relația moare.


3. Știm că parcurgi țara în lung și-n lat pentru a duce cât mai aproape de părinți informația în care crezi și care definește viziunea ta asupra parentingului. Dacă ar fi să ne descrii în câteva cuvinte perspectiva ta asupra parentajului, ce ne-ai spune?

Uite cât de simplu poate fi totul, de fapt, cât de simplu este, dacă scoatem puțin definițiile tehnice din discuție. Te cheamă Mihai și ai 4 ani. Tatăl tău te ia de acasă — după ce strigă la tine să te îmbraci mai repede — te pune în mașină, îți fixează centura și plecați. Nu ți-a spus unde mergeți, nici ce se va întâmpla acolo, nici când vă întoarceți. Pe drum, tatăl tău tace. La un moment dat, mormăie ceva supărat pe un șofer din față. Mai târziu, îi adresezi o întrebare, despre ceva ce te pasionează foarte mult: stelele. Și întrebi: Tati, tu crezi că Universul are mai mult de 100 de stele? Exact în acel moment, lui tati îi sună telefonul. Fără să-ți spună nimic, el răspunde acelui apel, pe un ton extrem de vesel, pe care tu nu i l-ai auzit toată ziua.

Te rog acum să-mi spui, cum te-ai simți… Iar ceea ce am descris mai sus este doar o frântură din lunga zi a unui copil… Mai mult: cum te-ai simți, dacă iubita ta s-ar purta așa cu tine. Dacă prietenul tău te-ar trata așa.

Cum ar fi fost, dacă tatăl tău ți-ar fi respectat nevoia de autonomie și ți-ar fi spus, pregătind terenul, unde mergeți, când vă întoarceți — tot ce știe despre următorul interval de timp? Cum ar fi fost, dacă ai fi fost întrebat dacă îți pui tu centura sau preferi să ți-o lege el? Cum ar fi fost, să simți că ești mai mult decât un bagaj viu, lângă cineva prezent doar fizic lângă tine? Cum ar fi fost, dacă, înainte să răspundă la telefon, tatăl tău ți-ar fi cerut permisiunea să o facă, ți-ar fi mulțumit pentru asta și ți-ar fi spus că în trei minute îți oferă toată atenția lui? Așa-i că te-ai fi simțit în control, în siguranță, iubit, respectat, văzut? Așa-i că ai avea mai multă încredere în tine? Și, oare, nu ai fi tentat să te porți cu prietenii tăi la fel?

Viziunea mea despre parenting? Respectul față de copil, deci parenting prin ochii copilului. În plus, metodologia pe care eu am dezvoltat-o subliniază importanța unui parenting echilibrat. Asta înseamnă și ferm, și cald. Fermitate, cu căldură. Asta este ceea ce eu predau. În abordări clare, exemplificate, care funcționează!

4. Am observat că, în sfera parentingului de la noi din țară, așa cum se întâmplă și în străinătate, există perspective, viziuni și abordări diferite. Cum vezi tu diferențele dintre aceste abordări? Care crezi că este beneficiul pe care noi, oamenii, îl putem conștientiza? Știind că o societate sănătoasă este aceea în care există diferențe de viziune și, mai mult decât atât, aceste perspective diferite sunt respectate și integrate.

Așa este, abordările sunt diferite și e firesc să fie așa. De altfel, mi-am petrecut mai mulți ani adaptând conceptele create în spații anglo-saxone (unde s-au scris cele mai multe teorii de acest fel), la cultura românească. Cu toate acestea, nevoile psihologice de bază cu care ne naștem sunt universal valabile și trec testul culturii, rasei, religiei sau sexului. Fiecare ființă umană își dorește să fie iubită așa cum este, să aparțină, să se simtă văzută, valorizată, respectată. Fiecare ființă umană își dorește să simtă că este capabilă să învețe, să producă rezultate, să aibă satisfacția lucrului făcut de propriile mâini. Și fiecare ființă umană își dorește să poată lua decizii, să facă alegeri, să se simtă sursa propriilor acțiuni. Plecând de la acest adevăr dovedit, fiecare abordare se concentrează pe o zonă sau alta. Unele abordări creionează mai degrabă conectarea cu copilul, zona lui emoțională. Alte abordări se concentrează pe crearea de independență cât mai timpurie, pe capacitatea copilului de a se descurca singur.

Eu privesc lucrurile holistic și cred că, dacă reușim să acoperim toate zonele existenței noastre (fizic, emoțional, relațional, mental, spiritual, material, vocațional), avem toate șansele să ajungem la echilibru. Din fericire, toate noile abordări au exclus violența față de copil, umilirea lui, obținerea obedienței oarbe.

De aici mai departe, ceea ce ne diferențiază sunt valorile în care ne creștem copiii, principiile pe care le însămânțăm, convingerile, comportamentele pe care unii sau alții le consideră „corecte”. Din perspectiva mea, aceasta este, strict, alegerea părinților. Mai exact, nu există greșit sau corect, în predarea unei anumite forme de religie, cum nu există greșit sau corect, în felul în care alegem o școală sau alta. Fiecare dintre noi are libertatea de a alege ce valori îi predă propriului copil și își asumă responsabilitatea pentru asta. Sigur, există căi cu mai multe beneficii și căi care ar putea duce într-un punct mort.

Eu încurajez părinții să privească tot ceea ce fac în relație cu propriii copii, pe termen lung. Sigur, poate că acum o metodă funcționează. Dar dacă repet asta pe parcursul mai multor ani, oare ce efecte pot vedea? Ceea ce spun eu este valabil, practic, pentru orice comportament uman. Poate că o hârtie aruncată pe jos nu contează. Dar sute de hârtii aruncate pe jos pe parcursul mai multor ani, de către mai multe persoane, contează enorm. Sigur, faptul că acum am ales să lucrez la un proiect important — și asta mă face să fiu mai degrabă absent din viața copilului meu câteva săptămâni — poate să fie destul de puțin important, pentru dezvoltarea lui ulterioară și relația dintre noi. Dar dacă aleg să repet acest comportament pe parcursul unor ani, rezultatele vor fi destul de neplăcute.

Eu scot din ecuație verbul „trebuie”. Încurajez părinții să aleagă conștient și să se uite la consecințe. Creăm viitorul din ceea ce facem zilnic, constant. Ori dacă alegem conștient, în loc doar să reacționăm la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, putem îmbunătăți semnificativ viitorul, atât pentru noi, cât mai ales pentru copiii noștri.

5. În ultima vreme, se vorbește tot mai mult despre familiile cu părinți de același sex, subiect nou și extrem de inconfortabil pentru mulți dintre semenii noștri. Tu ce părere ai cu privire la o familie în care copilul este crescut de un cuplu de părinți cu parteneri de același sex?

Îți mărturisesc că nu am încă un răspuns pentru această întrebare. Cred că avem multe alte lucruri de îmbunătățit la felul în care se desfășoară lucrurile în societatea noastră (și alte societăți, dacă ne considerăm membrii unei comunități planetare), înainte să vorbim despre „familia tradițională” sau netradițională. Cred că punem carul înaintea boilor. Am rezolvat noi, oare, toate problemele, și aceasta a rămas ultima pe „ordinea de zi”?

Am însă o serie de întrebări, care ar putea oferi cel puțin un alt unghi, din care să privim această problematică. Cel puțin, eu asta mă străduiesc să fac, înainte de a-mi putea exprima părerea. Îți spuneam la începutul acestui interviu că una dintre preocupările mele permanente este să nu rămân fixată în certitudini, pentru că certitudinile blochează curiozitatea, deci învățarea, prin urmare devenirea. Cele mai multe războaie și, categoric, toate conflictele au la bază lipsa toleranței pentru credințele, preferințele, cultura, valorile, părerile altcuiva — fie că vorbim despre un individ, fie o țară. Poți avea credințele tale, da. Dar să le impui și altora adevărul tău? Atunci apar războaiele, conflictele.

Oamenii au avut, pe parcursul secolelor, multe certitudini pe care le-au depășit și multe reguli pe care le-au modificat. Cu puțină timp în urmă (ce înseamnă 100 de ani?), era interzis în unele țări să te căsătorești cu persoane de altă rasă. Cu puțin timp în urmă, unele rase erau considerate inferioare. Ucise, chiar. Cu puțin timp în urmă, femeile erau considerate inferioare și dreptul de vot a apărut… ca alaltăieri, în alte țări. Cu puțin timp în urmă, copiii aparțineau de drept părinților, care puteau face cu ei orice doreau. Inclusiv să le taie o mână și să-i trimită la cerșit. Nicio lege nu proteja copilul. În SUA, drepturile animalelor au existat înaintea drepturilor copilului.

Plecând de la ceea ce am spus mai sus, cred că a venit timpul să ne uităm ceva mai atent la credințele noastre și la scopul pentru care au fost create. La ce servesc aceste credințe? Adică, ne mai ajută acum sau ne împiedică? Ce ne dorim, de fapt, să obținem? Și care sunt căile prin care putem ajunge acolo? Există și altele? Pe ce criterii renunțăm la o credință, în favoarea alteia?

Ne concentrăm, poate, prea mult pe cuvântul „sex” și prea puțin pe ceea ce înseamnă „iubire” între două ființe umane. Mai exact, dacă doi bărbați ar fi doar prieteni, ar fi ok să crească un copil? Dacă nu ar avea sex — ar fi castrați sau impotenți — ar putea crește armonios o altă ființă umană? Eu am cel puțin o prietenă dragă, cu care știu că aș putea crește frumos un copil. Trei, chiar :) . Și știu că există familii în care copiii cresc așa, chiar dacă nu există acte pentru asta. Excepții? Poate…

Sigur, se naște o altă întrebare: Ce valori transmitem mai departe? Unde este familia tradițională, în toată această poveste? Ei bine, se pare (că ne place sau nu acest adevăr) că familia tradițională este, dacă nu pe cale de dispariție, cel puțin sub semnul întrebării. Cei mai mulți sociologi s-au pus de acord că omenirea se îndreaptă spre o înșiruire de relații monogame, nu spre o legătură unică, care să dureze întreaga viață. Cuplurile se despart cu viteza luminii. Copiii cresc în familii monoparentale sau recompuse. Generația Millenials pare că nu mai agreează ideea căsătoriei legale. Apar relații de familie pe care nu ni le imaginam până acum 20-30 de ani, între frați puși laolaltă, din doi tați și trei mame. În același timp, mii de copii rămân în orfelinate. Copiii au nevoie de dragoste, nu de reguli fixe, despre cum ar trebui să arate o familie. Asta, pentru că nu prea mai știm, cu certitudine, nici noi. E „bine”? E „rău”? „Greșit”? „Corect”? Eu nu știu să răspund la această întrebare.

Suntem o țară (încă) profund homofobă? Da, cred asta. Cred că sunt încă mulți părinți, care ar prefera să-și știe copilul-adult nefericit, decât homosexual. Valorile pe care putem să le transmitem copiilor depășesc discuția legată de sexul sau preferințele sexuale ale celor care îi cresc.

Indiferent în ce fel de familie cresc, copiii au nevoie de iubire, de siguranță, de armonie, de ascultare, de sprijin, de provocare, de înțelegerea faptului că, deși suntem diferiți și unici, toți contăm, toți suntem importanți, toți suntem demni de iubire, de respect și de ajutor.

6. Dacă ar fi să-i transmiți o regulă de aur femeii Urania, care se pregătește să fie mamă, ce i-ai spune cu tot ceea ce cunoști până în prezent ca expert în parenting?

Că primii trei ani din viața unui copil sunt extrem de importanți. Cei mai importanți, poate. În acest interval de timp, apar „primele dăți”. Prima dată când lovește, prima dată când refuză ceva, prima dată când plânge din toate motivele posibile, prima dată când își spală dinții, prima dată când exprimă o emoție, prima dată când experimentează, primele întrebări… Gestionate greșit, toate acestea fac următorii ani din ce în ce mai dificili. De aceea, faptul că eu am învățat, înainte să devin părinte, cred că m-a ajutat enorm, în gestionarea acestor „prime dăți”.

Învață, pentru a fi părinte. Nu poți face experimente pe propriul copil, pentru că nu ai mai multe șanse. E mult mai simplu să previi, decât să rezolvi probleme… Apoi, bucură-te de fiecare moment, nu te lua prea în serios și fii Prezentă!

7. Înainte de a-ți mulțumi pentru acest dialog, îți mai adresăm o ultimă întrebare. Care crezi că este cel mai mare act de curaj pe care l-ai exprimat în ultimul an?

Am făcut un lucru, pe care mi l-am dorit de mult, dar niciodată nu i-am găsit timpul potrivit. Anul acesta, gândul s-a materializat. În luna mai, am urcat pe vârful Toubkal — cel mai înalt al Munților Atlas și Antiatlas din Maroc, la 4.167 de metri. A fost o călătorie frumoasă și provocatoare, ce m-a învățat multe lecții și mi-a oferit șansa reconectării cu mine, la cea mai mare înălțime fizică, la care am ajuns vreodată. Probabil că voi repeta acest tip de experiență. Cei care spun că muntele scoate totul din tine — și frumoase, și mai puțin frumoase — au dreptate!

Distribuie acum

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Mai multe articole de Pagina de Psihologie

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA