Julie Gottman, co-autoarea mai multor cărți publicate la Pagina de Psihologie (De la ceartă la dialog, Viața în doi când suntem trei) a scris pentru The Washington Post un articol destinat vieții de cuplu, în timpul pandemiei. Cald și uman, realist și sincer, util și aplicabil – textul ne ajută să înțelegem mai bine stresul relațional pe care-l trăim cu toții și mai ales ce putem face pentru a trece cu bine peste această criză.
„Cuplurile de succes – acelea ce rămân fericite împreună decenii de-a rândul – trăiesc după un important set de reguli pline de semnificație. Caută să vadă ce anume face bine partenerul, nu ce face greșit, și spun «mulțumesc» fie și de zece ori pe zi (inclusiv pentru lucruri mici, așa cum e cafeaua de trezire, indiferent că e a nu știu câta oară când se bucură de ea). Caută în celălalt frumosul și trăsăturile pozitive și, cu iubire, le prețuiesc cu voce tare. Se străduiesc din greu să alunge critica și disprețul din vocabularul lor, așa că aproape niciodată nu se strigă unul pe altul cu apelative malițioase, nu-și dau ochii peste cap și nici nu se iau în zeflemea.
Mai degrabă spun de ce anume au nevoie, în loc să spună ce-i deranjează. Ca ascultători, în primul rând pun întrebări ca să afle cât de profunde sunt nevoile celuilalt, înainte de a formula întrebări de genul «De ce e lucrul ăsta așa de important pentru tine?» sau «Există vreo poveste din trecutul tău sau chiar din copilărie, în spatele acestei probleme?». Astfel de cupluri fac compromisuri echitabile: mai întâi fiecare își identifică acele valori fundamentale și visuri la care nu poate renunța, apoi împreună găsesc niște căi pentru a negocia zonele ce nu sunt esențiale pentru fiecare. Nu în ultimul rând, se dezmiardă și se ating frecvent unul pe celălalt, fie și numai cu simplă afecțiune, nu neapărat cu erotism.
℗PUBLICITATE
În anii 1990, un cercetător în domeniul relațional, Neil S. Jacobson, trăgea concluzii din propriile intervenții terapeutice, în cazul cuplurilor nefericite. Înțelesese că majoritatea celor pe care îi tratase recidivau imediat ce încheiau terapia – cu excepția unui grup bizar, care nu mai regresa. Acele cupluri neobișnuite mențineau o practică diferită de ceea ce le învățase el. În fiecare seară, partenerii purtau o «conversație de reducere a stresului», în cadrul căreia fiecare își descărca toate bucuriile și supărările de peste zi, după care amândoi își dezvăluiau grijile cu privire la diverse probleme exterioare, adică acelea care se iveau din afara căsniciei. Contrar normelor, când se ascultau reciproc, ei nu încercau să rezolve nimic. Pur și simplu, cereau mai multe detalii, întrebând mai ales despre emoțiile celui care vorbea, după care tăceau și ascultau aprobând din cap cu empatie. Acele cupluri rămăseseră fericite pe termen lung.
Guy Bodenmann, un cercetător suedez, a dezvoltat o «terapie de cuplu orientată spre elucidare» – un stil diferit de consiliere maritală, ce încuraja partenerii să stea de vorbă împreună, cu scopul de a-și reduce stresul. A dat rezultate frumoase. Și nu-i de mirare. Din perspectivă biologică, noi, oamenii, suntem o haită de animale. Depindem unii de alții, așa cum depind lupii și primatele. Descoperirile științifice făcute de Bodenmann și Jacobson sugerează că partenerii de cuplu au nevoie acută unul de altul, mai ales în perioadele tensionate. Însă nu au nevoie ca celălalt să le rezolve propriile probleme externe. Au nevoie ca celălalt să-i ajute să se simtă mai puțin singuri.“
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
