Skip to content

Adevărul este că nu sunt un fan al textelor de genul „ce să facem“ sau „ce să nu facem“. Dar, atunci când vine vorba despre cultivarea inteligenței parentale, știu că adulții au de obicei foarte puțin timp pentru a citi explicațiile științifice ale psihologilor. De aceea am realizat acest scurt text despre ce ajută și ce distruge, atunci când vine vorba despre cultivarea inteligenței emoționale la copii.

Probabil, vă mai amintiți de Cei Patru Călăreți ai Apocalipsei, despre care soții Julie și John Gottman ne spun că pot să distrugă de la rădăcină stabilitatea unei relații de cuplu. Ei bine, aceste restricții sunt valabile și atunci când ne propunem să analizăm relația părinte-copil. Iată ce să nu faci ca părinte, dacă vrei să ai un copil care se simte iubit:

Renunță la critică – chiar și în secolul XXI, societatea românească este extrem de critică și, încă, suntem tributari conceptului de critică constructivă, fără să recunoaștem că în relația părinte-copil critica nu trebuie să-și facă vreodată cuib. Contrar psihologiei simțului comun, critica nu motivează, nu încurajează și nici nu întărește; acesta doar tulbură sănătatea mintală a copilului. Criticăm de fiecare dată când evidențiem ceva negativ cu privire la personalitatea copilului: „Doamne cât de egoist poți să fii!“ sau „Ești atât de nașpa când te scobești în nas!“ Tot ce-i rămâne copilul după asimilarea acestor mesaje sunt niște convingeri personale de genul: „Sunt egoist! Sunt nașpa!“

Evită defensiva — atunci când copilul se implică într-un comportament neplăcut, reacția tipică a părintelui este să intre în defensivă, mai exact, se simte atacat și se apără. Problema este că, dintr-o astfel de reacție, copilul nu învață nimic constructiv. Dacă eu, ca adult, aleg să nu-mi asum responsabilitatea față de propria reacție, de ce m-aș aștepta ca fiul sau fiica mea să reacționeze diferit într-o situație similară. Mai mult decât atât, intrarea în defensivă duce la apariția unor roluri extrem de nocive: agresor („îți arăt eu cine-i mai puternic“), victimă („cum poți să-i faci una ca asta sărmanei tale mame“), acuzator („nu știi cât muncesc eu la serviciu și cât de bătut în cap este șeful meu“) etc.

℗PUBLICITATE



Elimină disprețul — disprețul este foarte asemănător cu critica, dar implică și o poziționare evidentă de superioritate. Ceva de genul: „Eu sunt părintele și tu ești un mucos, care abia se poate șterge singur la fund.“ Când suntem sarcastici, batjocoritori, când punem etichete sau facem glume proaste pe seama copilului, nu facem altceva decât să-i subminăm încrederea în noi și să-i scrijelim sufletul. Disprețul se exprimă atât verbal, cât și nonverbal. Emoția pe care copilul o citește pe fața părintelui este de dezgust: „Tata (mama_ este dezgustat(ă) de mine! Sunt o persoană dezgustătoare! Nimeni nu mă va iubi vreodată!“ Disprețul induce rușinea și ne îmbolnăvește puțin câte puțin, fără să mai vorbim despre faptul că este o moarte sigură pentru relația părinte-copil.

Înlocuiește retragerea sau împietrirea — acestea fiind reacțiile părintelui atunci când nu-și poate gestiona emoțiile și se închide în sine, lăsând copilul în izolare și însingurare. Probabil, vă amintiți de momentele din copilărie când făceam câte o boacănă și mama sau tata nu ne mai vorbeau o vreme. Ei bine, pentru mulți dintre noi acelea erau formele supreme de pedeapsă. Și azi, aud copii care-mi spun: „Ar fi mult mai puțin dureros să mă lovească, decât să nu-mi vorbească.“

Ca adulți dornici să ne exprimăm inteligența parentală, putem alege să ne implicăm, în mod conștient, în următoarele comportamente care oglindesc o relație sănătoasă cu copiii:

  1. Folosim un limbaj civilizat și politicos, renunțând la mesajele care îi transmit copilului ideea că-l judecăm sau evaluăm.
  2. Modelăm comportamentele sănătoase ale copilului prin acțiunile și manifestările noastre. Părintele este cel mai bun exemplu de relaționare pentru copil. Ceea ce facem în interacțiunea cu copiii este la fel de important, dacă nu și mai important, ca ceea ce îi transmitem verbal.
  3. Respectul este esențial și trebuie exprimat în tot ceea ce facem. Chiar dacă vorbim despre bebeluși – și știm că până la 2 ani există ceea ce colegii mei psihologi numesc amnezie infantilă — modul în care abordăm copilul este înregistrat în memoria lui implicită. Aceasta este o formă de memorie din care informațiile sunt reactualizate în mod automat și involuntar. Creierul copilului va învăța să se apere de un adult care nu respectă copilul, înainte ca cel mic să fie conștient de sine.
  4. Primul gest în caz de criză sau durere emoțională este validarea experienței copilului. Lipsa de acceptare a durerii face ca aceasta să se transforme în suferință. Emoția copilului nu va dispărea doar pentru că adultul nu vrea să o accepte și nici nu poate fi înlocuită instantaneu cu o alta. Să nu uităm că noi suntem ființe emoționale care din când în când gândesc – și nu invers. Ceea ce înseamnă că, dacă putem înlocui cu ușurință o cămășuță pătată a copilului, nu la fel îi putem schimba și emoțiile după bunul nostru plac. Acceptarea și validarea emoțiilor negative este una dintre cele mai frumoase dovezi de iubire parentală. „Țin atât de mult la tine, încât pot să îmi exprim empatia față de tine chiar și atunci când îți este greu, fără să-ți cer să simți altceva decât ceea ce simți.“
  5. Să nu subminăm inteligența copilului, dacă nu vrem să-l transformăm într-o persoană nesigură pe sine. Este mare tentația părintelui de a rezolva cât mai repede toate problemele copilului. Evident că tu, fiind adult, vei găsi soluții mai bune și mai rapide. Dar nu despre asta este vorba; nu încuraja competiția dintre copilul interior și cel din fața ta. Cultivăm abilitățile de rezolvare a problemelor la copii, atunci când suntem răbdători și le oferim acestora spațiu pentru a-și exprima ideile și părerile.
  6. Ne folosim de imaginație, când realitatea nu ne ajută — în calitate de pasionat înrăit al studierii creierului uman, am fost extrem de surprins la începuturi, când am aflat că, în fapt, creierul nu face diferența între realitate și imaginație. Aceasta este o informație care poate fi extrem de utilă pentru părinți, atunci când este nevoie să răspundă unei nevoi imediate a copilului. Să presupunem că ești cu mașina în drum spre casă, iar copilului i s-a făcut foame, tu știi că mai aveți puțin și ajungeți la mama, care vă așteaptă cu cea mai gustoasă cină din lume. Ei bine, în astfel de situații îl poți invita pe copil să-și imagineze cum arată cina de acasă: „Știu… și mie îmi este foame și îmi imaginez deja sărmăluțele aburinde. Eu voi mânca, imediat ce ajungem, două sarmale. Tu câte vei mânca? Și îmi voi pune și puțină smântână. Tu cum vei alege să le mănânci? Și apoi voi vrea și desert! Tu ce desert ai prefera?“ În acest fel, putem răspunde nevoii lui imediate, dând dovadă de inteligență parentală.
  7. Evităm să spunem NU prea repede. Îmi amintesc de una dintre ședințele de parenting, în care mama vine extrem de furioasă pentru că a avut cu copilul o ceartă care a escaladat. Într-un mod urât. O întreb ce s-a întâmplat și-mi relatează: „A venit Ana să-mi ceară creioanele colorate și, pentru că eram cu ciorba pe foc, i-am spus nu. În acel moment, fetița a dat din mâini și din greșeală a tras fața de masă cu tot cu farfurii și tacâmuri. Iar cioburile sparte au înfuriat-o atât de tare pe mamă, încât i-a dat Anei o palmă și a împins-o afară din bucătărie.“ Sigur că niciun părinte nu este perfect; în momentele noastre bune, cu toții ne putem controla, dar, sincer, fiecare dintre noi poate cădea într-o capcană ca cea descrisă mai sus. De aceea, în loc de judecată, mai degrabă merită să vedem ce putem face diferit data viitoare. Potrivit renumitului dr. Gottman, în astfel de situații este mai înțelept să-i explicăm copilului… de ce nu. De ce nu putem să răspundem imediat nevoii exprimate de el. Iar ceea ce ar putea urma ar fi că părintele își dă seama că nu este chiar imposibil să-i ofere creioanele copilului; dar este posibilă și varianta în care cel mic înțelege și reușește să-și mai tempereze puțin nevoia.

Pentru a descoperi și mai multe informații validate științific și pentru a ne cultiva inteligența parentală prin curaj, compasiune și conectare, pe 29 octombrie, vă aștept alături de Diana Stănculeanu (de la Salvați Copiii România), Urania Cremene și Paula Herlo, să veniți la cel mai important eveniment de parenting al anului din România.

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
24,75 lei
Continuă cumpărăturile
1