Skip to content

Prin natura noastră, cu toții ne ferim de durere. Să presupunem că pregătești cina cu vase de gătit nou-nouțe și iei din greșeală acel capac de oală sofisticat, din metal, uitând să folosești o mănușă. E firesc să scapi capacul cu zgomot în timp ce-ți retragi repede mâna. Graba cu care te ferești îți salvează probabil mai multe straturi de piele. Și așa par să stea lucrurile în cazul tuturor formelor de suferință. E posibil ca primul tău instinct să fie să-ți muți privirea, să te îndepărtezi sau să rămâi departe de ea. Mărirea distanței față de sursa de suferință poate părea cea mai bună modalitate de a te scuti de o durere suplimentară.

Compasiunea face întocmai opusul. Se apropie de suferință, nu se îndepărtează de ea. Caută conexiune, nu distanță. Compasiunea este cea care-l face pe tată să se grăbească, fără vreun moment de gândire, spre fiica lui rănită în urma unui accident la locul de joacă, luând-o în brațele sale pentru a o alina și a-i obloji rănile. Motivează voluntarul de la azil, care-i citește poezii domnului pe care l-a cunoscut abia săptămâna trecută și care se confruntă cu o moarte iminentă din cauza cancerului la colon. Te poate determina să-ți așezi cu blândețe mâna pe brațul unei colege de muncă, în timp ce o asculți povestind despre dificultățile cu care se confruntă acum familia ei. De fapt, cele mai recente dovezi reieșite din studii asupra primatelor (atât umane cât și non-umane) sugerează că un astfel de răspuns plin de compasiune este la fel de natural, de adânc întipărit și de benefic pentru specia noastră ca instinctul nostru evoluat de a ne feri de senzațiile de arsură și de alte forme de durere fizică.

Compasiunea este iubire

Înflorește atunci când identifici o formă de suferință fizică sau emoțională în cealaltă persoană. Îndrăznesc să spun că nicio experiență umană nu este sută la sută bună. Experiențele de viață sunt mereu, în schimb, un amalgam de bine și rău. Gândește-te la asta ca la o tapiserie plină de culoare, în care firele aurii ale iubirii și norocului se întrepătrund cu firele mai întunecate ale durerii, suferinței și pierderii.

La fel de adevărat este că nicio experiență umană nu este complet negativă și nici nu trebuie să fie. Chiar și impactul celor mai dificile dintre experiențele umane – pierderea bruscă a unei persoane dragi sau a locului de muncă, dezastre naturale sau provocate de om și alte astfel de momente grele – poate fi atenuat semnificativ atunci când își amintești de adevăruri simple precum „va trece și asta“ și „nu sunt singur“. De fapt, o astfel de împletire a adversității cu speranța și iubirea, a emoțiilor destructive cu unele mai liniștitoare, reprezintă secretul rezilienței. Oamenii rezilienți sunt cei care se îndoaie, dar nu se rup, și care-și revin într-un final chiar și după cele mai dificile provocări ale vieții. În mod instinctiv, ei pot vedea o formă de lumină în întunericul cu care se confruntă. În nenumărate studii, eu și colaboratorii mei descoperim că întocmai această infuzie de emoții pozitive în contexte emoționale pozitive ajută oamenii rezilienți să-și revină.

Poate că ajungi în mod natural la o astfel de reziliență. Indiferent de motiv, s-ar putea să-ți fie simplu să găsești o utilitate în experiențele dificile, chiar dacă e vorba doar despre a descoperi profunzimea tăriei tale interioare sau a suportului tău social. Dar poate că o astfel de reziliență nu-ți este la îndemână. Poate că-ți este greu să-ți revii după un necaz și te chinui să-ți recapeți echilibrul. Stai liniștit, oamenii au capacitatea să devină mai rezilienți cu timpul. E nevoie doar de exercițiu. Prin practică repetată, poți construi noi obiceiuri emoționale ce alimentează o reziliență nouă și bine-meritată. Și tu poți să-ți revii de pe urma numeroaselor adversități cu care te confrunți. Iar atunci când faci asta, vei descoperi, de asemenea, o capacitate reînnoită de a oferi altor persoane rezonanță pozitivă, de a-i ajuta să se vindece, să se dezvolte și să-și revină la rândul lor. Propria ta suferință reprezintă punctul din care trebuie să începi.

℗PUBLICITATE



Scopul compasiunii

Scopul tău atunci când oferi compasiune altor persoane este unul modest. Oferi pur și simplu o infuzie de căldură și de lumină, oricât de mică, în întunericul rece cu care se confruntă acum partenerul tău. Nu te prefaci că ești un alchimist și că-i transformi în mod magic întreaga tapiserie în aur. Îi oferi pur și simplu un singur fir auriu, un singur gest călduros. De fapt, fanfaronada unui alchimist ar avea cu siguranță un efect contrar, rănindu-ți și mai mult partenerul prin ignorarea realităților grave ale circumstanțelor sale actuale. Cel mai adesea, experiențele dificile nu pot fi șterse cu buretele. Pot doar să fie abordate cu respectul receptivității și cu căldura bunăvoinței.

Pe măsură ce practici compasiunea, rămâi conștient de propriile tale resurse actuale. Nu prelua decât o cantitate de suferință pe care să o poți susține într-o manieră responsabilă. Să devii mai deschis la durere este un proces, adesea unul dificil. Așa că nu te forța. Înaintează cu pași mărunți. Nu uita că până și o creștere mică în deschiderea ta față de suferința altei persoane îți schimbă în bine atât inima ta, cât și situația cu care se confruntă celălalt. Dacă te deschizi prea mult în fața suferinței, sau prea repede, riști să treci de acel punct optim al rezonanței pozitive pe care-l cauți. Când se întâmplă asta, îți ratezi cu totul obiectivul de a fi pur și simplu alături de cealaltă persoană în acest moment dificil. În schimb, te prăbușești sub greutatea propriei dureri, pierzându-ți abilitatea de a le oferi susținere celorlalți. Deși „fii deschis“ poate să fie un motto excelent în multe circumstanțe, la fel ca orice alt sfat bun, poate, de asemenea, să fie dus la extrem.

Atunci când te conectezi cu persoane care suferă, atunci când le ești alături cu bunătate, minte limpede și acceptare, vei fi în mod natural atras spre a îngriji, a ajuta sau a dărui. Sentimentele calde și tandre din inima ta te inspiră să faci tot ceea ce poți pentru a alina suferința celuilalt. Cu alte cuvinte, compasiunea nu e statică. Încurajează acțiunea. Aceste gesturi pot părea mici – cum ar fi să asculți atent sau să preiei o treabă casnică – sau mai eroice – cum ar fi să organizezi o strângere de fonduri sau să-ți asumi o poziție de conducere pentru a susține drepturile celor mai puțin norocoși. Permite-i noii tăi aprecieri să te ghideze atunci când alegi cel mai înțelept mod de a acționa, conștient că – la fel ca în cazul medicinei alternative – cea mai mică dintre intervenții are câteodată cele mai mari efecte.

Compasiunea, prin urmare, răspunde negativității suferinței cu pozitivitatea iubirii, acceptării și preocupării. Atunci când iubirea se îndreaptă astfel spre suferință, sporește raportul dintre pozitivitate și negativitate pentru toți cei implicați. Aceste noi rate crescute de pozitivitate stimulează vindecarea, dezvoltarea și reziliența când și unde este cea mai mare nevoie de ele.

Extras din Iubirea 2.0.

Barbara Fredrickson, Ph.D., este un renumit profesor de psihologie și Director al Laboratorului de Emoții Pozitive și Psihofiziologie la Universitatea din Carolina de Nord din Chapel Hill. Este un specialist de prim rang în psihologie socială, știință afectivă (studiul sentimentelor) și psihologie pozitivă.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
37,95 lei
Continuă cumpărăturile
1